2013 se va transforma în 2014 ...

Nu-mi plac sfârşiturile de nici un fel... de altfel nici nu cred în ideea de sfârşit.. cred doar în transformare. Anul 2013 se va transforma în 2014... eu mă voi transforma, sper, în mai bună... mai inteleptă... mai tolerantă... mai puternică. Nu-mi plac bilanţurile de sfârşit de an, nici planurile măreţe pentru anul ce-o să vină. Degeaba ne umflăm în pene cu realizările... degeaba ne simţim frustraţi pentru ce nu am reuşit... important e dacă am învăţat ceva din experienţele ce ni le-a oferit viaţa... şi dacă transformarea noastră interioară e în sens pozitiv. Nu-mi plac planurile amănunţite şi mai ales nu-mi place rigiditatea... pentru că ştiu că oricum nu vor fi respectate... iar dacă te cramponezi de ce ţi-ai propus... rişti să pierzi din vedere noile date ce apar... pierzi obiectivitatea momentului şi spontaneitatea. Poate cineva îmi va spune că pentru a construi o casă ai nevoie de un plan amănunţit... eu aş spune că pentru a construi în viaţa ai nevoie doar de o bază... o direcţie... un sens... imaginaţie... materie... minte... suflet şi condiţii prielnice. Cred că la fiecare trecere dintre ani mi-am formulat nişte dorinţe.. multe chiar le-am reportat din anii precedenţi:). Revelionul acesta... o să încerc să-mi alung orice dorinţă îmi va da târcoale... orice speranţă, şi îmi voi îndrepta gândurile cu recunoştinţă către oamenii dragi pe care viaţa mi i-a scos în cale... care m-au ajutat din tot sufletul şi mi-au transmis gânduri bune atunci când am avut nevoie. Şi îi mulţumesc acelui cineva.. care.. acolo sus... mă iubeşte

lunea... prin muzică:)

căci vreau, și pot și tare-mi place!

Încerc să fac echilibristică într-un pahar cu vise. Dar este greu, mă înnec în goliciunea paharului uscat de lacrimi și obosit de-atâta amar de vreme. Ceea ce ieri numeam vis, astăzi arată ca o casă părăsită, scorojită și măzgălită în nuanțe de gri. Culorile nu mai sunt vii ca altă dată, s-a așternut praful peste ele. Cândva oameni locuiau în casa preaplină de viață, acum a rămas numai mobila roasă de carii, într-o zi se vor face toate scrum, până și casa părăsită se va dărâma de la temelie. Și mă întreb ca va rămâne în urmă?! Ruina unei case părăsite, ce cândva se numea vis?! Odinioară sufletul și mintea mi-erau pline de vise, idealuri, țeluri, poate prea frumoase. Am încercat din răsputeri să-mi găsesc echilibrul printre ele. Dar în calea mea am întâlnit prea multe piedici, obstacole și neajunsuri. Și astfel totul s-a numit fiasco și visele s-au transformat în circ. Un circ ce mi-au amărât ființa, căci am rămas cu neîmplinirea și praful așezat în straturi groase, pe inima-mi însângerată. Să-ncerc să reconstruiesc din fașă fostele vise? Ar fi mult prea multă muncă, a pierit dorința… mai bine încerc să îmi găsesc alt scop, să las trecutul să se ruineze și să privesc spre viitor cu mai multă încredere ca niciodată. Acum am experiență în echilibristică, nu o să mă mai pierd pe drum ca altă dată, nu o să cad din nou ca mototoala, ci o să îmi găsesc un echilibru izvorât dintr-o energie interioară de neclintit. Nu voi mai face echilibristică într-un pahar cu vise, ci într-un ocean cu vise realizabile. Și le voi lua pe rând, vis cu vis, speranță cu speranță, șansă cu șansă, provocare cu provocare, posibilitate cu posibilitate, fără să mă mai pierd în larg printre vapoare, ci până voi reuși să-mi domin destinul! Echiibristică într-un pahar cu vise, sună frumos, nu? Poetic, desăvârșit! Și asta pentru că se merită să îți găsești echilibrul într-un pahar, dar plin de vise frumoase pentru care merită să lupți, și tu și eu, căci ce-ar fi omul fără vise și idealuri? Deșert infinit, ochi de apă secat de viață… am trăi degeaba și știi și tu și eu, căci nu suntem născuți degeaba. Avem un scop în viață, o menire, iar paharul cu vise nu este întâmplător, e lecția noastră de viață, calea revărsată din cer pentru a ajunge mai ușor acolo unde trebuie, le destinația finală: împlinirea, izbăvirea, săvârșirea… Și fac echilibristică într-un pahar cu vise… căci vreau, și pot și tare-mi place!

Crăciun fericit!

Câteodată stau şi mă gândesc de ce oamenii nu mai ştiu să se bucure cu adevărat de lucrurile frumoase(şi când spun lucruri nu mă refer strict la obiecte)? De ce tot ce contează pentru ei sunt lucrurile materiale, scumpe, lipsite de vreun folos anume, sau care nu stârnesc nici o emoţie, doar un zâmbet fals. Trăim într-o societate în care lumea a uitat ce înseamnă să dăruieşti din suflet un cadou care să nu poată fii descris, care să aibe în spate o poveste, care să te facă să te simţi special, nu pentru că este scump, ci pentru că este fără de preţ. Un văl cald pluteşte în aer.Afară e frig, dar în casă, lângă foc e bine.Mirosul de scorţişoară inundă camera împodobită şi colindele răsună încet pe fundal.E o imagine tipică ce te duce cu gândul la Crăciun dar…ce înseamnă defapt Crăciunul? Ştiu că nu există o definiţie concretă, sau cel puţin nu una care poate fii exprimată în cuvinte.Cum ar trebui să fie…ştim cu toţii, dar sunt puţini cei care înţelegem cu adevărat ce semnifică el.Făcând asta, putem să-i ajutăm şi pe ceilalţi să privească dincolo de aparenţe, dincolo de obiecte, dincolo de aşteptări, să privească imaginea de ansamblu ce este alcătuită din micile detalii ce dau culoare şi sens vieţii.Asta înseamnă să trăieşti clipa,să simţi că e Crăciun. Crăciunul este perceput diferit de fiecare dintre noi, dar eu cred că toţi avem un punct comun când vine vorba să-l descriem: ne aduce împreună. Crăciunul nu înseamnă doar o casă împodobită,Crăciunul înseamnă o casă împodobită de întreaga familie care îşi dedică efortul de a scoate ce e mai frumos din ea, nu înseamnă un brad plin de lumini ci un brad plin de lumini care luminează atât încăperea,cât şi sufletele oamenilor, nu înseamnă o masă imensă cu multe scaune ocupate de cunoscuţi ci o masă îmbelşugată cu bucate preparate atent, cu trudă, răbdare şi ingredientul cel mai important:dragostea de mamă.Crăciunul nu înseamnă doar a fii în acelaşi loc cu semenii tăi, înseamnă a fii în inimile lor şi ei la rândul lor, în inima ta, oriunde s-ar afla, poate lângă tine, poate peste mări, poate nicăieri, dar totuşi prezenţi în gândul tău ce zboară către ei.Crăciunul…atâtea cuvinte ce îi pot fii asociate, atâtea definiţii, atâtea trăiri, ce odată simţite, odată trăite, odată înţelese fac să fie şi pentru tine Crăciun în adevăratul sens al cuvântului. Aşadar, acum e Crăciun. E ziua la care ai visat tot anul, e dimineaţa în care te trezeşti zâmbind şi totodată seara în care te duci la culcare liniştit şi împlinit, cu acelaşi zâmbet de mulţumire pe faţă. E ziua în care ţi-ai propus să fii mai bun, să fii mai darnic. E ziua în care împarţi zâmbete fără vreun motiv anume, dar nu pentru că „trebuie”, ci pentru că sufletul tău zâmbeşte fără să vrei, pentru că fiecare firicel din tine se bucură în această zi, pentru că îţi vezi prietenii şi familia şi pentru că e una din zilele în care îţi reaminteşti cum e să fii copil, cum este să ai sentimente necondiţionate pentru ceva ce nici măcar nu e palpabil dar cu toate aceastea îţi transmite emoţii, şi nu în ultimul rând pentru că definiţia Crăciunului se rezumă la un singur cuvânt: IUBIRE.

lunea... prin muzică:)

Mă caut…

Pare o seară ca oricare alta,dar în seara asta confidentul meu e mai trist ca mine,nu-l înduplec cu nimic, aşa că mă retrag în mine să văd ce mai descopăr. O dragoste nefericită şi apoi câteva experienţe mizerabile mi-au dezvăluit ce n-aş fi crezut niciodată că zace-n mine: multă ură, frustrare şi laşitate, dar şi multă putere de a îndura. Nu-mi mai fac de-atunci atâtea iluzii: nu sunt cu adevărat nici bună, nici frumoasă sufleteşte, nu pot fi un “model” pentru nimeni, aşa cum nici eu nu am modele în viaţă. Experienţele ulterioare m-au învăţat şi ele să nu mă păcălesc pe mine însămi, considerând că e tare bine să ştii ce zace cu adevărat în tine… Aşadar, cine sunt eu? Cea din testele de personalitate? Dar ele nu fac decât să mă decupeze-n diapozitive subţiri… în momente diferite, după ele, am personalităţi diferite. Interiorul nostru nu e însă un album de fotografii… noi nu suntem obiecte, ci procese… eu sunt, în cele din urmă, căutarea mea de sine… Exist pentru că mă caut pe mine însămi. Nu mă caut ca să mă găsesc; faptul că mă caut pe mine însămi este semnul că deja m-am găsit…

lunea... prin muzică:)

cam aşa ...

În general aşa funcţionează : tu cunoşti o persoană,ea îţi spune lucruri pe care tu niciodată nu le-ai mai auzit,te face să zâmbeşti aşa cum nicio persoană nu a mai făcut,creează nişte planuri pe care tu niciodată nu ţi le-ai imaginat.Te face să visezi,să trăieşti aşa cum nu ai mai trăit niciodată,iar după.. acea persoană pleacă,şi ţie începe să-ţi fie dor de cineva care niciodată nu ţi-a aparţinut.

I am easy to love…

"Sunt momente când te așezi în pat, te întinzi, iei perna în brațe și privești în bezna camerei tale. Gândurile-ți inundă mintea. Te întrebi câte gânduri apar pe secundă? Și cât de diverse sunt? Te gândești la iubire, la căutarea ei. Cum nu există ceva în prezent începe plimbarea în trecut. Și-l cauți pe cel ce ți-a fost cândva și te învăluie o durere indescriptibilă. Totul e o iluzie și totul e un fals creat de mintea ta. Ea se agață de orice pentru a te sabota. Ce paradox suntem noi, oamenii. Ne autosabotăm existența. Și ne chinuim și ne distrugem fără pic de milă. Sunt momente când îți vine să îmbrățișezi copaci. Și să lași golul tău să se umple din natură. Te așezi în iarbă și visezi că zbori oriunde dar să fie departe de locul tău. Fuga asta nebună se presupune că te scapă de toate durerile. Copacul are efect tămăduitor și zborul scapă de frici. Sunt momente când îți vine să plângi. Și te abții că așa te-au învățat toți ceilalți. Că smiorcăiala e pentru cei slabi. Dar te trezești din senin cu lacrimi pe chip și te întrebi ce-or fi astea? Strângi tare perna și lași lacrimile să curgă. Nu te vede nimeni ești în siguranță în bezna camerei tale. A doua zi o iei de la capăt. Îți cauți motivația. Îți ascunzi gândurile. Te îmbraci în roșu pentru a ascunde negrul din privire. Zâmbești. Mergi înainte, tot înainte. Și tot ce speri în sinea ta e să zbori cât mai departe de oamenii din jur, din viața asta. Atât de departe că nimeni nu te-ar găsi niciodată. Și tot ce vrei e iubire." by Evergreen

lunea... prin muzică:)

e iarnă... e seară... ninge...

Nu cred că există anotimp mai spectaculos decât iarna... privesc prin geamul aburit de respiratia-mi caldă, cum fulgii de nea se aştern peste tot ceea ce ne înconjoară. Nimic nu îi răzbate, nici măcar o urmă lină de vânt... tăcerea a pus stăpânire peste tot. Ici colo mai zăreşti câte o fereastră luminată sau câte un căţel zgribulit... în rest, nici un sunet. Priveliştea îmi dă un sentiment de linişte sufletească, de parcă totul ar fi desprins dintr-un poem de Coşbuc sau Toparceanu, numai că de data asta totul se întâmplă invers. Nu peisajul capătă viaţă, prin detaliile minuţioase şi atmosfera creată de poet, ci viaţa este înrămată într-un superb peisaj. Copacii dorm sub greutatea zăpezii ce s-a aşternut, iar natura întreagă pare amorţită... o lumină difuză se răspândeşte în aer... un peisaj ce tinde să mă înglobeze şi pe mine contemplând asemenea minunăţii... ce poate fi mai frumos decât o asemenea încântare a simţurilor... a sufletului... am părăsit fereastra ce mă purta într-o lume de basm, însă acolo nimic nu s-a schimbat... e iarnă... e seară... ninge...

vremuri vechi

De la an la an, Moşul pare din ce în ce mai trist, mai slăbit şi mai apăsat de griji. Ne lasă în ghetuţe amintiri care ne dor, iluzia anotimpului demult apus şi vise uitate în cutia cu jucării. Nu ni se pare drept că doare atât de mult fiecare dimineaţă de 6 Decembrie. Poate ne doare pentru că… nu mai ştim să zâmbim. Şi parcă nici timpul nu mai are răbdare cu noi… Cu siguranţă nici anul acesta Moşul nu va uita să-mi strecoare în cizmuliţe un dor nebun de anii în care le găseam pline cu bomboane cu un gust pe care nu l-am mai găsit nicăieri şi care miroseau a tărâm de basm. Erau magice acele dimineţi! Fie-ţi milă, Bătrâne şi ia-mi amintirile legate de tine! Fă-mă, Moşule, să uit cât de mult te aşteptam şi cât te iubeam pentru că nu mă ocoleai niciodată! Te rog, întoarce-te din drumul tău către infinit, fără speranţă n-aş putea visa dar lasă ca, măcar pentru o clipă să simt aroma acelor ani…. Nu veni la mine, te aşteaptă alţi ochi plini de lumină. Mie trimite-mi doar un vis presărat cu cântec vesel de copil…

lunea... prin muzică:)

ceaţă ...

De obicei merg repede prin ceaţă. Mă-nvăluie trist ceţurile dense, încerc să nu dau atenţie frigului umed ce brusc mă cuprinde şi înaintez repede. În dimineaţa asta ciudată, mohorâtă, ursuză, e o linişte de mormânt afară. Nici frunza nu mişcă, împovărată de rouă. Şi păsările s-au adăpostit sub pătura deasă, alburie şi tac. Suspect de linişte. În total contrast cu zgomotul infernal din mine. Astăzi, însă, nu pot păşi repede. Am încetinit. Am mers uşor, cu teamă parcă, despicând aburul gros ce-nvăluia toţi trecătorii. Atentă la chipurile ce treceau pe lângă mine, dornică de a descoperi ceva sau pe cineva. Căutând, fără putinţă de a (re)găsi. În clipa-n care nu voi mai căuta chip cunoscut printre trecătorii ce traversează piaţa mare, atunci ştiu că mă voi fi vindecat. Până atunci, caut siluete în ceaţă, tresărind la fiecare pas ori glas ce-mi pare uşor cunoscut.

şi ... aştept

“Aşteptarea ne dă iluzia că facem ceva aşteptând, când, de fapt, nu facem altceva decât să murim suportabil, puţin câte puţin.” Totul a devenit o așteptare. În fiecare zi aştept. Aştept melodia preferată, aştept promisiuni, aştept să treacă zilele. Zilele astea care se scurg atât de greu şi fără noimă. Am aşteptat oameni şi am aşteptat să uit. Şi am uitat. Până când au apărut alţi oameni. Aştept trenuri şi întâlnesc gări prăfuite. Oraşe noi şi zâmbete necunoscute. Aştept să vii şi aştept să pleci. Aştept ca viitorul să mă tragă de mână şi să îmi spună că acesta este capătul. Aici este punctul final, iar mai departe nu am unde ajunge. Atât. Aştept să mi se termine speranţele şi să înceapă realitatea. Te aştept pe tine. Până într-o zi. ... când nu am să te mai aştept...

lunea... prin muzică:)

Cuvinte... litere negre aşezate pe un fond alb menite să semnifice ceva, acel ceva care îmi exprimă starea... nişte caractere aşezate în ordine sau în haos... Întotdeauna m-am întrebat ce era în mintea scriitorilor mei preferaţi atunci când scriau ceva, la ce anume se gândeau... mi-au plăcut cărţile psihologice, cărţile care dezgolesc mintea... Încerc în acest moment să unific nişte litere fără sens, încerc să le lipesc tocmai pentru a le da sens şi pentru a exprima starea mea de spirit, am nevoie de lămuriri, de clarificări pentru că nu mai ştiu nici eu ce fac ori ce simt... Nu credeam că este atât de greu să-ţi lămureşti propriile sentimente, întotdeauna am crezut că ştiu ceea ce vreau, că ştiu exact ce voi face în secunda următoare şi acum... acum nu ştiu ce fac şi nu ştiu ce voi face în continuare... şi nu-mi place asta pentru că îmi plac lucrurile concrete... adică îmi place să am lucrurile poziţionate perfect în mintea mea... în dezordinea organizată din capul meu. Încerc să fac curăţenie în mintea mea... să arunc lucrurile vechi şi să le înlocuiesc cu altele noi, să-mi alung gândurile care nu mai funcţionează. Să-mi arunc amintirile care mă încurcă şi să fac altele noi... o să-mi cumpăr altele... ... singura problemă este că nu-mi place să arunc vechiturile...

lie and liars ...

Minciuna taie până-n măduva oaselor; sfârtecă tot ce-ntâlneşte în cale: sentimente, încredere, certitudine, speranţă. Face din om neom şi-i ucide eul, îi ucide raţiunea şi-l transfigurează într-o hidoşenie imposibil de suportat. Minciuna doare. Minciuna îndepărtează. Minciuna naşte ură. Minciuna naşte regrete. Schimbă. Transformă zâmbetul în lacrimi şi liniştea în tremur, în isterie, în debusolare, în prăbuşire. Minciuna nu înseamnă doar să vorbeşti. Minciuna înseamnă şi tăcerea. Dezamăgire, frustrare, scârbă şi ură, revoltă. Urmate de o adâncă scufundare în mocirla indiferenţei.

lunea... prin muzică:)

timpul și eu ...

Aș vrea să spun că timpul nu m-a afectat. Că trecerea lui nu a reprezentant ceva semnificativ pentru mine. Că nu și-a lăsat amprenta pe chipul meu și nu a adunat în colțurile gurii umbre de zâmbete , unele de bucurie, altele de tristețe. Aș vrea să cred că timpul nu m-a afectat, că am rămas aceeași tânără efervescentă și cristalină dintotdeauna. Aș vrea să-mi spun câteodată că timpul nu a reușit să cresteze în mine o altă față, dar ar fi o mare minciună. Nu mai sunt cea de la început. Nu mai sunt chipul de altădată luminat de plăceri și neatins de griji și frământări. Fiecare zi care a trecut a așternut în mine maturitatea și liniștea unui om în vârstă. Cuget mai mult. Gândesc mai mult. Iert tot mai greu. Iubesc tot mai rar și întotdeauna sub influența neliniștii. Mă întreb câteodată cum s-a ajuns aici. Cum timpul reușește să ne schimbe , să ne transforme, uneori în bine, alteori în rău. Nu mai suntem aceeași de la început și asta se poate observa în fiecare gest, vorbă sau gând pe care-l exprimăm. Suntem alții. Și ca atare trebuie să ne modelăm noului tipar. Vremea în care trăim ne impune un alt ritm. Uneori mai alert. Alteori tulburător. În multe privințe nimic nu mai este ca în vremea în care eram tineri și nepăsători, lipsiți de griji . Viața este mult mai dură. Timpurile sunt mult mai necruțătoare. Nu-ți înveți lecția viața te penalizează fără a cugeta mai întâi. Și deși, ne oferă și multe momente frumoase și pline de magie, trebuie să fii un om special ca să recunoști extraordinarul. Da. Timpul m-am schimbat. Într-o măsură în care nici eu nu mă recunosc uneori. Dar, deși mă lamentez cu privire la schimbările survenite și unele nu-mi sunt pe plac, le accept și încerc să le înțeleg. Este greu să accepți că ești o nouă tu. Este dificil să te recunoști. Dar nu imposibil. Privind în oglinda timpului o să ai surpriza de a te vedea oglindită acolo, tânără, inocentă, visătoare. Ca mai apoi să închizi ochii și să te vezi exact cum ești acum, matură, înțeleaptă, veterană, puternică, împăcată, liniștită. Ambele chipuri sunt tu . Important este să ști când să te folosești de ele, când să dai prioritate unuia și când să pui în stand by pe celălalt. Poate asta este cea mai importantă calitate, să ști cum să te împarți între ceea ce ai fost și ceea ce ești. Și cum să te descurci cu această dualitat

nu aştept nimic de la nimeni ...

Există zile în care viaţa nu are nici un sens, însă am învăţat să trăiesc pentru acele zile care par vise de neuitat. Acele zile care îţi inundă inima de fericire, acele zile în care te trezeşti zâmbind şi nu ştii de ce , acele zile când te simţi puternică şi iubită. Există zile în care viaţa te doboară, însă am învăţat să mă ridic din nou, iar şi iar, pentru acele zile care mă înalţă, pentru acele zile când mă privesc în oglindă şi ea îmi zâmbeşte înapoi, pentru acele zile care îmi oferă totul în mici doze şi mă surprinde de fiecare dată. Există zile în care viaţa mi-a adus lacrimi şi suferinţe, regrete şi dezamăgiri, iubire şi durere, însă tot ea m-a învăţat diferenţa dintre o iubire adevărată şi o iubire amăgitoare. M-a învăţat să preţuiesc întotdeauna o dragoste care mi se oferă în locul uneia pe care trebuie s-o cuceresc. M-a învăţat să nu aştept nimic de la nimeni , să nu privesc în urmă, să nu regret nimic din ce am făcut, să merg doar înainte şi să privesc numai spre viitor.

lunea... prin muzică:)

Se pare că azi poartă numele de ” odată ”

Alergăm după himere întreaga viață. Ne petrecem timpul încercând să smulgem puțin câte puțin fărâme de fericire și împlinire. Ne simțim obosiți, stresați, bolnavi sau poate prea bătrâni pentru a da curs a ceea ce rămâne nerostit în adâncul sufletului, Privim cu realism, câteodată pesimism la ziua de mâine, la ora care va urma, la clipa următoare și nu realizăm cât de multe trec pe lângă noi, cât de multe pierdem și irosim. Zi de zi, visele pierd din forța și măreția lor, gândurile din culoare și optimism. Ne-am pierdut curajul și fierbințeala tinereții, pașii nu ne mai sunt atât de ageri, iar principiile după care ne ghidăm nu mai au aceeași valoare. Ne-am pierdut undeva în centrul timpului și al lumii și nu am mai știut cum să ne redresăm. Cumva, curentul a fost mai puternic decât voința noastră, cumva rătăcim și astăzi în căutarea acelui ” ceva ” despre care nu știm mai nimic, dar sperăm să ne aducă fericire. Suntem puternici, dar nu mai realizăm asta. Suntem rezistenți dar viața a reușit să ne îngenuncheze glasul. Suntem învingători, dar problemele au reușit să ne facă să înălțăm stegulețul alb. Am uitat cine suntem, cum suntem și cât de multe putem realiza dacă am da curs chemării interioare. Am uitat să simțim, să trăim, să zâmbim, să tremurăm de nerăbdare , să vibrăm la gândul împlinirii vreunui vis rătăcitor. Am uitat cât de bine era, cât de frumos se simțea , cât de emoționant și magic se trăia odată. Cât de minunat se simțea simplitatea și naturalețea cândva. Se pare că azi poartă numele de ” odată ” iar visele răspund la cuvântul ” amintire ”.

6 ani ...

Anii trec ... dar durere rămâne veșnic aprinsă în suflet ... 6 ani ... 6 ani de dor ... 6 ani în care aștept să te întorci din această călătorie... 6 ani în care m-am mulțumit să te vad în poze și în amintirile adunate în 18 ani :( Ai luat cu tine o bucată din inima mea... Mă simt incompletă fără tine... Tresar mereu la cuvântul tata şi îmi amintesc că tu nu eşti... Amintiri din vremurile fericite îmi trec prin faţa ochilor şi tristeţea mă cuprinde... Amintirile cu tine sunt ca un cuţit cu 2 tăişuri: pe de o parte sunt singura alinare a sufletului şi singurul mod în care te mai pot avea alături, iar pe de altă parte sunt motivul care face ca sufletul să îmi plângă, uneori inundându-l, lăsându-l fără respiraţie. Dar îmi revin tata, deoarece ştiu că trebuie să fiu puternică. Regret atâtea lucruri nespuse acuma, regret că nu ţi-am zis cât te iubesc de mult... regret toate supărările făcute... regret că nu mai exişti... Simt multe lucruri care nu le pot pune pe hârtie, care nu le pot da glas decât prin lacrimi... Am atâta nevoie să mă îmbrăţişezi la pieptul tău puternic, să îmi zici că totul va fi bine şi că mă vei proteja şi iubi mereu!... Oare eşti bine unde eşti? Mereu te port cu mine, nu te uit nici o secundă... Eu aveam nevoie de tine aici, ştiu că sunt egoistă dar mă întreb mereu: “De ce?”.. Unde e dreptatea în astfel de lucruri? De ce alţii răi nu păţesc nimic? De ce tu, tăticule? De ce? De ce? De ce? Să ştii că doare tare că nu eşti lângă mine în cele mai importante momente din viaţa mea. Şi iartă-mă că îmi mai scapă câte o lacrimă. Aşa sunt eu. Ştiu că nu te aduc înapoi... dar dacă ar fi ceva ce ştiu că te-ar aduce înapoi aş face orice. Iartă-mă că uneori îmi doresc să fiu şi eu cu tine acolo, dar pur şi simplu în momentele alea simt că nu mai pot face faţă. Dar ai văzut că îmi revin ... Ştiu că eşti undeva acolo şi nu ştiu când am să te revăd, dar vreau doar să am certitudinea că o voi face cândva. Îmi lipseşti teribil, te iubesc şi aş da tot timpul înapoi, doar ca să te am lângă mine.

Caută-l! Restul îl veţi scrie împreună...

Mi-am adus aminte de un fragment dintr-o carte foarte dragă mie. Face parte din gândurile mele şi reflectă pe deplin starea mea sufletească cu toate ideile, frazele, planurile ce-mi bântuie sufletul. “Tu ştii totul despre ce-i cu această viaţă, mie însă mi s-a închis uşa în faţă. Dar sunt meşter la inventat poovesti, mai meşter decât ai să izbuteşti să fii tu vreodată, pentru că, deşi ai bani puhoi, eu am norocul să găsesc flori în gunoi. Ştiu să descopăr ceea ce nu e şi mă pricep la asta mai bine decât tine. Şi atunci... dă-le naibii de socoteli şi de cifre. Ştii să spui câtă dragoste ai în tine? Un kil? Un litru? Nu ştii, nu? Şi atunci, dă-o naibii de mtematica. Inventează Ceea ce nu exist pentru că ceea ce există aparţine tuturor. Dar, dacă reuşeşti să găseşti ceea ce nu există, atunci ai ceva numai al tău. Şi dacă cineva vede ce vezi şi tu, nu-l lăsa să plece. Opreşte-l! Trăieşte povestea! Povesteşte! Poveştile sunt ca oamenii. Nu sunt făcute să trăiască singure. Într-un colţ al lumii, este cineva care trăieşte... o poveste ce se oglindeşte într-a ta. Uită-te în jur! Acel cineva nu este chiar aşa departe. Este cealaltă jumătate a cărţii. Nu mai pierde timpul scriind alte pagini... Caută-l! Restul îl veţi scrie împreună. Pentru că nimic nu e mai reuşit ca două poveşti ce se împletesc.” GIULIA CARCASI, ZODIA ÎNDRĂGOSTIŢILOR

... decizii ...

Nu ştiu când a trecut atâta vreme... atâţia ani, atâtea bucurii şi supărări... Habar nu am dacă există ceva care să mă poată lămuri asupra acestui aspect, al timpului. Dar, dacă stau şi analizez mai bine, nu-mi doresc să aflu mai mult decât am aflat, să trăiesc mai mult decât câte am trăit până în prezent, să fiu cu totul altcineva faţă de ceea ce sunt. Mi-a venit în minte să scriu acest post deoarece pentru unele personaje din viaţa mea a apărut impresia că m-am schimbat, că m-am distanţat de anumite circumstanţe, însă poate că nu e doar o impresie ci aşa şi este. Nu am de gând să fiu în plus şi din acest motiv am decis să mă retrag din anumite activităţi. Nu că m-aş fi simţit exclusă, dar am simţit că nu acolo e locul meu. Şi poate că acest lucru m-a făcut să-mi dau seama de cine sunt cu adevărat cei care îmi vor fi mereu alături, indiferent de decizile pe care le voi lua, indiferent de mediul de viaţă în care mă învârt şi îmi desfăşor activităţile. Pentru unii, ideiile mele par a fi prea mature, pentru alţii prea copile şi uneori mă derutez încât nici eu nu ştiu ce să mai cred. Oare sunt eu prea matură şi cei din jurul meu, copii? Ajungi la un moment dat să te întrebi dacă e bine cum reacţionezi în diferite situaţii. Unii nu au curajul de a-şi exprima gândirile în public, iar spre exemplu, dacă eu fac acest lucru sunt percepută ca fiind ceva straniu şi de neînţeles în comunitatea mea...

lunea... prin muzică:)

...

“ Totul îmi spune că sunt gata să iau o hotărâre greşită, dar greşelile sunt un mod de a acţiona. Ce vrea lumea de la mine? Să nu-mi asum nici un risc? Să mă întorc de unde am venit, fără curajul de-a zice “da” vieţii ? (…) în împrejurările când nu există un al doilea prilej, e mai bine să accepți darurile pe care ţi le oferă lumea. Evident că e riscant… (…) Dacă e să fiu credincioasă faţă de cineva sau ceva, în primul rând trebuie să-mi fiu fidelă mie însemi. Dacă e să caut dragostea adevărată, mai întâi trebuie să mă satur de iubirile mediocre pe care le-am întâlnit. Puţina mea experienţă de viaţă m-a învăţat că nimeni nu e stăpân pe nimic, totul este o iluzie – şi asta e valabil de la bunurile materiale, până la bunurile spirituale. Cine a mai pierdut o dată un lucru pe care îl socotea garantat (ceea ce mi s-a întâmplat de atâtea ori), învaţă până la urmă că nimic nu-i aparţine. Şi dacă nimic nu-mi aparţine, nu trebuie nici să-mi pierd timpul bătându-mi capul cu lucruri care nu sunt ale mele; mai bine e să trăiesc ca şi cum astăzi ar fi prima (sau ultima) zi din viaţa mea. “ (Paulo Coelho – Unsprezece minute)

lunea... prin muzică:)

Am plecat pentru a mă regăsi...

Am dăruit fără să aștept ceva la schimb. Am dăruit zâmbete, căldură, iubire, iertare, optimism . Am dăruit tot ce am avut, unora le-am dăruit părți din mine, altora bucăți din sufletul meu. Am dăruit tot ce a fost mai frumos și mai strălucitor, mai interesant și de preț. Am dăruit fără să stau pe gânduri, fără să-mi pun întrebări, fără să simt teamă sau neliniști. Am dăruit și nu am cerut nimănui nimic înapoi. Însă darurile s-au împuținat. Au devenit din ce în ce mai nesemnificative, și-au pierdut strălucirea și frumusețea. Pe zi ce trecea pierdeam din ce în ce mai multe. Mă simțeam goală, săracă, ieftină. Nu mai aveam nici măcar un singur lucru pe care să-l păstrez pentru a-mi ține de cald. Totul fusese dăruit. Eu fusesem dăruită și împărțită în milioane de părți. Cum puteam să mă adun ? În ce direcție să pornesc ? Am realizat atunci, în tăcerea rece și sumbră dintre întrebări că am dăruit nu prea mult ci cui nu trebuia. Bucăți întregi din sufletul meu dăruite unor oameni care nu le meritau, care nu știau ce să facă cu darul meu. Părți întregi din mine, din gânduri , din sentimente, din trăiri aruncate aiurea în mii de direcții. Ce risipitoare am fost, mi-am spus în gând. Cât de repede și cât de ușor am renunțat la daruri neprețuite în favoarea așa zișilor ” prieteni ”. Cât de ciudat a fost să simt oboseală, neputință, neliniște în comparație cu zilele în care aceste sentimente mi-erau necunoscute. A dărui este miraculos, înălțător, magic. A ști cui să dăruiești și în mâinile cui să-ți așezi neprețuitul dar este foarte greu , dacă nu imposibil. Eu nu m-am gândit niciodată că darurile mele or să fie privite de ochi necunoscători, de minți și de suflete care nu realizau adevărata valoare, de oameni prea simpli ca să realizeze că darul este un adevărat diamant și că valoarea lui este inestimabilă. Am pornit în prima mea călătorie. Am plecat pentru a mă regăsi, pentru a-mi răscumpăra darurile, pentru a mă completa. Bucată cu bucată, piesă cu piesă am început a-mi aduna componentele. Nici acum, după atâta amar de vreme nu am reușit să le găsesc pe toate. Sunt încă incompletă, sunt încă un vas din care picură deseori lichid dar am credința că voi reuși să găsesc și ultimele bucăți pierdute. Poate nu voi mai fi niciodată la fel de pură și naivă ca în trecut, poate nu voi mai putea dărui la fel de senin și generos părți din mine, poate nu voi mai permite nimănui să mă cunoască așa de bine cum au făcut-o alții. Poate timpul își va spune cuvântul , poate îmi va șopti cândva că totul va fi bine și poate că îl voi crede. Dar până atunci, mă voi opri din a dărui. Mă voi opri din a spera că nu toți sunt asemeni celor care au luat fără să dea, celor care nu au privit în urma lor, celor care m-au pustiit și m-au rănit de moarte. Mă voi opri din a gândi că mai există cineva care să-ți primească darul și să vadă în el mai mult decât un zâmbet, mai mult decât un gând, un suflet care vrea să creadă mai mult decât oricând.

câțiva au înțeles că mă doare dar nu au avut timp pentru mine ...

Atunci când m-a durut , m-am ascuns de cei care m-au considerat întotdeauna puternică și luptătoare . În anii ce au trecut am purtat o mască din carton , am ascuns lacrimi amare după zâmbete dulci , am strâns amintiri și dezamăgiri , am iertat oameni care nu m-au meritat , am mințit pentru că nu aveam altă posibilitate , am greșit pentru că am vrut să încerc , am rezistat pentru că nu am vrut să dezamăgesc persoanele din jurul meu . Și ascunsă într-o cameră am plâns , am căzut , am strigat , am așteptat ca momentul greu să treacă . Am învârtit cheia , am deschis ușa și am luat-o de la capăt. Am încercat sa ascund suferința dar știu adevărul : câțiva au înțeles că mă doare dar nu au avut timp pentru mine .

lunea... prin muzică:)

liniştea ...

Pe nesimţite liniştea ţi se aşează peste suflet. Dar este o linişte grea, care apasă cu sufocare şi face ca aerul să nu-ţi mai ajungă în plămâni. La început nu i te împotriveşti, considerând că e o fază perfect normală. Te aştepţi să treacă la fel cum te-a şi cuprins, pe nesimţite, precum o masă de aer aducătoare de ploi. Dar timpul se scurge şi apăsarea devine tot mai grea, zdrobindu-ţi simţământe şi fiori, transformându-te în ceva ce cunoşti tot mai puţin. Nu ştii cum să i te adaptezi şi începi să te laşi prins de o amorţeală ce te îndepărtează de lume şi freamătele ei. Privirile care cad asupra ta arată tot mai ciudat, şi această dovadă a pierderii tale te doare şi mai tare. Ştii că orice ai spune ca să te aperi va suna neverosemil, întrucât tu însuşi nu mai poţi să crezi nimic, nici macar despre tine. Simţi că ai în faţă o prăpastie care zi după zi se face tot mai primitoare. “Nu e doar o chestiune de timp”, îţi spui atunci când dimineaţa îţi deschizi ochii şi nu înţelegi nimic, ca şi cum nu ţi-ar fi rămas decât corpul, fără substanţă. În starea asta încerci să-i convingi pe unii că eşti în regulă, pe alţii că îi iubeşti, totul dintr-un reflex al disperării pe care îl percepi doar tu. La finalul zilei te resemnezi, ştiind că ai mai avut o şansă. Închizând ochii te mai rogi pentru una…doar ca să o iei dimineaţa de la început.

lunea... prin muzică:)

Faima este un drog ...

În ultimul timp mă tot uit la televizor şi nu reuşesc să dau şi eu peste o emisiune calumea de urmărit,o emisiune inteligentă şi care nu promovează faima negativă sau inteligenţa scăzută.Oare nu se mai găsesc şi oameni a căror faimă să fie promovată într-un sens pozitiv,mă refer la oameni adevăraţi,oameni inteligenţi,oameni care chiar merită să fie aduşi într-o emisiune sau despre care ai ce să scrii într-o rubrică de ziar sau revistă mondenă?Îmi este imposibil să cred că realitatea este aceasta,prefer să cred că oamenii importanţi sunt lăsaţi în umbră doar pentru că lumea s-a îndrăgostit de scandaluri şi circ în public.Prefer să cred că mai există şi valori în lumea asta şi că într-o zi oamenii n-or să mai arate nonvalorile ci oamenii cu adevărat puternici care au făcut ceva în viaţa asta sau au schimbat lumea cu ideile lor. Aş vrea să citesc în ziare lucruri reale,să văd oameni care zâmbesc nu atâtea tragedii şi scandaluri.Aş vrea să trăim cu toţi într-o lume în care fericirea şi iubirea sunt pe primele locuri iar mai apoi lucrurile materiale şi carierele.Aş vrea să aud oamenii cum râd pe stradă că au o viaţă frumoasă nu oameni fără case ce plâng pe la colţuri că nimeni nu se uită la ei.Răutatea oamenilor este de neimaginat pentru mine,văd oamenii cum trec zi de zi pe lângă oameni sărmani care întind mâna şi nimeni nu le aruncă nici măcar o privire de bani sau mâncare nici atâta.Eu una nu pot să trec aşa pe stradă pe lângă oamenii ăştia şi să nu le dau ceva din puţinul meu,mi se pare inuman să fi atât de rece cu un om mai ales că viitorul nu se ştie ce ne rezervă şi mâine oricine se poate trezii în locul lor. Întorcându-mă puţin la ideea mea principală cu faimă şi nonvalorile aş vrea să mai spun doar atât: Faima distruge, creează scopuri ca să scuze mijloacele şi te face să uiţi cine eşti cu adevărat. Faima este un drog, o alt fel de dependenţă distrugătoare de vieţi alături de alcool, droguri şi ţigări.

Adevărat!

De ce să alegi, în ciuda ta, să rămâi ancorat în trecut, să te încrezi tocmai în varianta care nu te lasă să mergi înainte? Cred că ar trebui să-i pierdem pe cei care “au fost odată” taman în timpul în care s-au întâmplat, cu ce au adus ei atunci în vieţile noastre, fără să-i târâm cu noi, ca pe nişte umbre ale încercărilor ratate. Le aşezăm pe umeri o povară covârşitor de mare. Ne-au intersectat destinul atât cât s-a putut, atât cât a trebuit. Cred că oamenii se întorc din drum doar în filme. Noi nu suntem personaje cu un parcurs prestabilit. Îl construim treptat din ceea ce trăim şi, ghinion, mâine vom fi aproape tot cei de azi. Sentimentele nu se rescriu dramatic în situaţii-limită, nici iubirea nu erupe în miez de noapte, ca şi când ar fi cea din urmă (noapte & iubire). Viaţa reală e mult mai calmă de atât. Timpul ar trebui petrecut cu oamenii care se gândesc la noi. Care ne caută, în ciuda autismului nostru ocazional. Care vor să ştie de noi, cărora le pasă. Care ar fi în stare să facă un ocol de câteva ore doar pentru a-şi întâlni privirile cu ale noastre, deasupra unei ceşti de cafea cu lapte. Fără ca noi să ne străduim din cale-afară să-i convingem, fără a-i aştepta mult şi în zadar. N-ar fi mai bine ca, în locul tuturor variabilelor trecutului (şi prezentului) nostru, cărora le-am dat noi înşine, nemeritat, puterea supranaturală de a ne întoarce pe dos destinele şi de a ne face fericiţi, să începem să ne descurcăm cu ceea ce avem, în viaţă, să învăţăm să găsim mai mult loc în suflete pentru cei care ne sunt, mereu, în imediata apropiere? Care ţin la noi cu adevărat? Ei sunt minunatele constante ale vieţilor noastre. Anda Docea

lunea... prin muzică:)

ultima zi de septembrie luni

Mai stai, mai rămâi!

Cu păreri de rău, deseori m-am închis în lumea mea, m-am simțit judecată și am preferat să nu copiez faptele altora doar pentru a face parte dintr-un grup. Din când în când, credeam că am greșit, că ar fi trebuit să ascult părerile altora, să-mi modelez caracterul după spusele lor, să trăiesc mai mult clipa, să nu mă gândesc la consecințe, să nu mai fiu o fire atât de responsabilă și să pretind mai mult. N-am reușit. Am făcut bine? Cine știe. Știu doar că astăzi mă cunosc mai bine, mi-am înțeles sufletul, am învățat să-mi prețuiesc calitățile, să nu mă mai ascund după părerile altora, să fac ceea ce cred fără să dau socoteală pentru că sunt un om liber. Sunt un om cu reguli proprii, cu idealuri în viață, cu vise, cu secrete, cu slăbiciuni, cu un trecut din care am învățat, cu un viitor pentru care lupt și un prezent în care aleg să fiu diferită de ceilalți. A trebuit să plec de lângă cei care nu m-au acceptat și s-au mulțumit cu bârfe copilărești. A trebuit să plec cu lacrima pe obraz și nimeni nu m-a oprit. A fost dureros, am vrut să aud doar un "Mai stai, mai rămâi!"

suflet liniștit ...

O cană cu lapte şi un pachet de Oreo. Multe gânduri, speranţe şi un suflet liniştit. Este unul dintre acele momente în care nu mă gândesc cu grijă la planurile de viitor, ci mai degrabă cu emoţie şi nerăbdare. Este unul dintre acele momente în care m-am eliberat de toate problemele şi mi-am lăsat sufletul liber. Este unul dintre acele momente, când după o discuţie cu o persoană dragă îţi dai seama ce dor îţi era de nebunia de a fi fericit doar pentru că trăieşti acel moment. Pentru că totul este trecător şi nimic nu este mai important decât prezentul. Nu viitorul sau trecutul, ci clipa prezentă. Uneori este mai simplu să respiri fiecare moment. Să opreşti secundă şi să priveşti cu atenţie la tot ceea ce este în jurul tău. Sunt clipe care îşi pierd unicitatea. Sunt clipe unice. Şi atunci de ce să nu le oferim importanta cuvenită? Sunt lucrurile cu care ne întâlnim în fiecare zi şi cărora nu le-am dat niciodată importanţă. Oamenii din autobuz, sunetul oraşului, drumul către o destinație oarecare, tinerii îndrăgostiţi, cărţile citite pe o bancă, muzica din căşti. Sunt toate acele elemente care formează un carusel. Caruselul vieţii noastre. Pentru că viaţa este ca într-un parc de distracţii. Într-un moment te poţi afla pe culmi, iar în celălalt poţi pierde totul. Dar nu asta este important, ci dorinţa şi entuziasmul de a lua totul de la capăt de fiecare dată.

lunea... prin muzică:)

Poate voi pleca...

Ce e cu adevărat important pentru mine? Mai am de trăit ca să răspund la întrebarea asta...Ce cred eu că e important pentru mine acum? Să fiu împăcata cu mine însămi, să trăiesc în pace și în înțelegere cu propria-mi ființă, să mă iert și să mă iubesc și să am grijă de mine pentru că nimeni altcineva nu o va face oricât de mult am vrea noi să credem contrariul. Este cu adevărat important să-mi ajung la rădăcini, să mă eliberez de griji și de dezamăgiri și să îmi las sufletul să zboare în voie. Nu am poposit mult pe pământul ăsta, 24 de ani, un fir de nisip și de abia de vreo 5-6 ani încerc să înțeleg ce se întâmplă cu lumea din jurul meu...O lume care este bună cu tine până la un anumit punct, o lume care te iubește cu ură, o lume care pe de o parte îți dă și pe alta îți ia, o lume care te învață prea des ce e nedreptatea, o lume care nu știe de iertare, înțelegere, bunătate și iubire necondiționată - asta e viața de pe pământul ăsta și nu știu dacă îmi place. Poate voi pleca.Voi pleca de tot.

Doar în clipa asta ...

În clipa asta am uitat toate lucrurile urâte care mi-au amărât viața și m-au întristat. În clipa asta nu am decât un sentiment de bine care ignoră gândurile urâte și se scaldă în fericiri clădite cu timp în urmă. Vocea mea nu știu cum va reacționa la acest sentiment dar, cuvintele mele sunt călduroase și pufoase. În clipa asta eu m-am făcut fericită pe mine alungând nefericirea, râzând și plângând în același timp. În clipa asta simt că viitorul îmi va aduce ceva frumos. În clipa asta. Doar în clipa asta.

lunea... prin muzică:)

pentru ca a fost prima pe care am auzit-o astăzi ...

Ai grijă ce-ți dorești...

“Ai grijă ce-ți dorești, că se poate împlini”- îmi răsună mereu în minte aceste cuvinte, în momentul când îmi aliniez visele și dorințele pe câmpul de bătălie din sufletul meu. Cea mai grea bătălie dintre multele bătălii pe care le dau zi de zi, este cea cu mine. Poate s-ar fi așteptat cineva să spun că cea mai grea și cea mai dură este bătălia cu viața. Este și asta o luptă, o luptă pe care de multe ori o câștig, chiar dacă privind spre cer ÎL văd zâmbind pe Dumnezeu. Este o bătălie dură deseori și deseori cred că viaţa te va învinge totdeauna, totdeauna dacă nu te arunci în luptă hârsâit, întărit de lupta cu tine însuți, având ca stindard trei cercuri concentrice desenate în roz, albastru și verde - puterea gândului pozitiv, credința și speranța. Lupt cu mine să fiu adevarată, lupt cu mine să-mi cunosc limitele, lupt să mă pot depăși, strâng din dinți când cad, merg târâș doar vreme de-un pas, mă sprijin tot de mine să mă ridic. Scrâșnesc din dinți când mă lasă puterile și trag de mine fără milă să pot merge mai departe. Mă ridic, îmi ascund o lacrimă fugară de ciudă, îmi oblojesc vânătăile de pe suflet și merg îndârjita mai departe, știind că ce nu te distruge te întărește.Atunci câștig eu în lupta cu mine. Atunci mă simt învingătoare. Acestui câștig îi spun fericire. Când simt că nu mai pot, când începe a bate vânt de renunțare, rup o fâșie din sufletul meu, îmi fac steag alb și cer time out. O clipă de răgaz, o clipă preţ de un vis pentru a-mi lua energie din lumea de cuvinte, unde între a fi sau nu fi nu este nici o barieră, fug în lumea mea al cărei creator sunt eu însămi. Aceasta este o altă fericire.

lunea... prin muzică:)

DA pot simţi...

Încă trează, confuză poate... dar de ceva pot şi mereu voi putea să mă bucur, mereu voi şti că pot lua o gură de aer şi să mă afund în simţirii, sentimente pentru că DA pot simţi, mereu o voi face şi nimeni nu îmi va lua asta.De fiecare dată când mă voi trezi pot simţi adierea unei noi zile, pot simţi albastrul cerului mă poate alina, pot simţi orice lucru mărunt... orice mângâiere, pentru că asta întotdeauna mă va împlini. Mereu vedem lucrurile, mereu le punem pe ele înainte a ceea ce simţim, dar oare ştim că de fapt acolo undeva în interiorul nostru se ascunde ceva poate mic, dar de o valoare imaginabilă, fără să o putem cântări, fără să o putem calcula.. dar ea există. Mereu va exista şi ne va fi alături, ne va ajuta. Să pot preţui mai întâi cu sufletul, cu inima ci nu cu gândul, cu mintea.. să pot arăta ceea ce simt, ceea ce este cu adevărat important. Poate că nu este un obiect, nu îl putem vedea dar însă în interiorul nostru mereu va exista, şi ne va face să tresărim... să simţim şi să-l trăim. Iar când aşternem pe hârtie, acele simţiri, parcă este de o ardoare absolută, parcă sunt pline şi de mai multă magie, şi se descarcă de fiecare dată în locul şi în momentul potrivit. Nu ne căută însă noi vom şti de fiecare dată cum şi de ce să le găsim, vom şti că mereu au fost şi vor fi undeva acolo aproape de noi.

lunea... prin muzică:)

cine ești ???

Te văd în fiecare zi. Ştiu când zâmbeşti, când eşti supărată. Ştiu ce faci, unde mergi, cu cine vorbeşti. Ştiu că pui în fiecare zi aceeaşi mască a fericirii pentru a-i păcălii pe cei din jur. Ştiu când o schimbi. Ştiu cu ce mască o schimbi. E totul un joc pentru tine. Parcă ai juca un teatru în care interpretezi mai multe roluri. Indiferentă cu unii, iubăreaţă cu alţii. Dar tu nu îţi schimbi masca în funcţie de rol. Tu îţi schimbi masca în funcţie de persoană. N-ai dat-o niciodată jos pentru nimeni. Chiar şi când crăpăturile datorate emoţiilor işi făceau apariţia fugeai să te ascunzi. Rareori ai rămas cu masca crăpată în faţa cuiva ...pentru a le arăta o bucăţică din tine. Niciodată totul. Şi eu am văzut. Eu ţi-am înţeles gesturile. Ţi-am înţeles lacrimile. Ţi-am înţeles zâmbetul. Pe tine nu te-am înţeles.Niciodată. Te văd în fiecare zi. Nu încontinuu. Doar uneori. În faţa oglinzii. Nu te cunosc. Nimeni nu te cunoaşte.

o femeie fără inimă ...

Sunt un om , un om cu multe defecte . Aș vrea să pot spune că personalitatea și modul meu de a fi m-au ajutat mereu însă nu este adevărat . Sunt un mac ce se leagănă într-un câmp plin cu îndoieli , am o latură curată și o latură murdară , am gânduri bune și rele , îmi place soarele dar îmi plac și norii . Când am dat de greu nu m-am lăsat învinsă : am renunțat la monotonia vieții și mi-am pus sufletul la încercare . Dacă am câștigat m-am simțit o luptătoare , dacă am pierdut m-am simțit amărâtă , greșită , nedreptățită , uitată de soartă ; Nu întotdeauna am fost calmă , nu întotdeauna am iubit viața , nu întotdeauna am iertat . Am cunoscut oameni pe care i-am iubit prea puțin , i-am alungat din viața mea și apoi mi-am plâns de milă. Am cunoscut oameni pe care i-am mințit pentru că așa le era mai bine . Am cunoscut oameni de la care am învățat și bune și rele . Sunt un om , merit respect ! Pentru că toți greșim : și tu , și el , și voi ! Ne dăm seama atunci când nu mai rămâne nimic de făcut și ne rămâne în buzunar doar un SCUZĂ-MĂ . Sunt un om , merit iubire ! Pentru că am nevoie de iubire , de sentimente , de clipe tandre , de zâmbete , de îmbrățișări , de cei pe care îi îndrăgesc . Ce aș fi fără iubire ? Ce aș fi fară sentimente ? Un corp plimbăreț , o umbră în întuneric , o femeie fără inimă . -

lunea... prin muzică:)

Lost in this world of lies...

Atunci când simţi că totul ţi se năruie, te simţi pierdut şi fără direcţie vrei să mai speri dar nusti dacă mai ai puterea necesară pentru a face şi de data asta totul să dispară. Pentru că te afli într-o lume plină numai de criticii iar la tot pasul vezi numai ură, priviri indiferete sau şi mai mult cele care te afundă şi mai mult, te fac să te simţi mic şi neinsignifiant deşi între toate acestea şti că şi tu ai o anumită vină pentru că i-ai lăsat şi nu ai îndreptat totul la timp însă încă mai speri ca totul să nu fie pierdut... dar şi atunci când vrei să faci un nou pas nusti cum va decurge în continuare pentru că tu vrei binele dar nusti ce vei primi în schimb. Te simţi complet neajutorat dar şi aşa şti că undeva va fi un loc şi pentru tine şi poate atunci când te aştepţi mai puţin îl vei găsi iar de cele rele întâmplate trebuiesc uitate şi ne luate în seamă de fiecare dată când simţi că totul ţi se destramă. Dar până când toate acestea se vor întâmpla aici vei găsi locul mult dorit unde totul pare mult mai uşor, mult mai bun... o lume de tine formată ce te alungă pentru puţin timp din această minciună rău întâmplată.

lunea... prin muzică:)

suflet ... în moarte clinică

E dezordine la mine în suflet. Când credeam că totul va fi bine, viaţa mi-a amintit a mia oară că nimic nu poate merge cum vreau eu pentru că există ceva mai mare şi mai important ca mine care nu vrea asta. Ceva mai puternic, ceva mai influent, mai bun, dar în acelaşi timp, mai meschin şi mai răzbunător ca mine. Nu sunt aşa de rea cum par. Eu n-aş da într-un om căzut. Viaţa văd că nu ştie ce-s alea reguli. Ce joc murdar! Ştii, dragă destin, eu nu cred în tine. Nu exişti. Te fac şi te deţin şi, dacă tu ai de gând să îţi confirmi existenţa făcându-mi mie zile negre şi scoţându-mi peri albi, află că ai ales greşit persoana. Nu sunt genul care să renunţe. Am să-ţi dau unde te doare până ai să înţelegi că mi s-a luat de tine, până ai să înţelegi că nu accept să fiu luată drept cobai în experimentul ăsta cretin al roţii care se învârteşte în sens invers a tot ce vrea muritorul de rând. Am intrat în cameră şi am simţit un miros ciudat. Nu înţeleg ce e. Să fie schimbarea, să fie ploaia? Nu ştiu. Afară e frig. Frigul mă sperie. Prevăd o toamnă lungă cu duminici multe. Prevăd păcate şi lacrimi care vor curge să le spele. Prevăd un suflet făcut bucăţi pentru a mia oară din acelaşi motiv necunoscut. Prevăd întrebări fără răspuns şi nopţi nedormite. Întunericul îmi e prieten. Sfârşitul e aproape.

Viaţă, ce mai vrei să faci din mine?

Da, sunt în extaz! Viaţa este cea mai mişto chestie, iar eu sunt cea mai fericită. Nu! M-am săturat de toţi şi toate. M-am săturat de incertitudini, m-am săturat de scuze, de timp, de aşteptare. Nu mai am răbdare cu nimic şi cu nimeni. Îmi vine să arunc cu orice prind, sincer. Starea mea şi nervii trec, dar nimic nu trece fără să lase urme. Şi m-am săturat de tot! M-am plictisit de a fi eu aia rănită. M-am plictisit să fiu eu victima. Nu mai vreau şi cam asta e tot ce pot face, să fac afirmaţia asta de parcă o să ajute la ceva. Mă simt singură din nou. Mă simt mică, uşoară şi goală pe dinăuntru. Şi cel mai rău e că nu pot să fac nimic. Nu e vina mea că, atunci când o inimă se frânge, niciodată nu va fi la jumătatea ei, dar asta nu înseamnă că trebuie să accept tot ce nu pot controla. Nu mai ştiu unde să fug. Nu mai vreau să plec nicăieri. Vreau să găsesc ceva pe care să îl pot numi al meu şi nu pot. Doare. Doare ca un cui ruginit intrat la cinci centimetri în carne. Viaţă, ce mai vrei să faci din mine? Afară plouă. Eu scriu, citesc şi mă uit la filme proaste. De mult nu mi s-a mai întâmplat să mă uit la un film, să trec de jumate şi să nu înţeleg nimic din el. A fost o zi moartă. A fost o zi în care nu m-am gândit la nimic, în care nu am fost în stare să îmi găsesc o ocupaţie cum trebuie şi în care mai totul a fost şters şi fad. Nu ştiu ce e cu mine.

lunea... prin muzică:)

timidă ...

Îmi place timiditatea mea, şi mă încurcă în acelaşi timp. Îmi face inima să vorbească o limbă pe care nu o înţeleg în totalitate. Profa de spaniolă spune că pentru a traduce o limbă moartă sau foarte rară, ai nevoie de un text tradus înainte. De cineva care o pricepea, sau de un vorbitor nativ. Dar unde să găsesc pe cineva care vorbeşte limba inimii mele? Am uneori senzaţia că unii dintre oamenii pe care îi cunosc o vorbesc chiar. Îi văd, înţeleg ce îmi spun, şi mă înţeleg mai bine chiar şi pe mine însumi. Nu durează la nesfârşit însă. Trece. Este interesantă senzaţia pe care o lasă. Uneori mă simt bine, împăcată cu mine însumi. Alteori mă lasă confuză. Ca şi cum am înţeles ce zice, dar nu-mi vine să cred că vorbea cu mine. De înţeles parcă ne-am înţelege.... Şi încerc să interpretez altfel. Caut alte laturi a ceea ce am aflat, unele care să-mi pară mai potrivite mie. Variante ale traducerii cu care să fiu de acord. Cu toate că cei ce ma cunosc de-o viață rad când spun asta , chiar sunt timidă

another me ...

Când am acceptat că viaţa e mai mult decât o poveste scrisă cu propriul condei, a fost prea târziu ca să mai pot schimba ceva. M-am trezit atunci în faţa unei pagini pătată doar de lacrimi, cu călimară de cerneală uscată lângă mine şi cu un stilou în mâna stângă, unul cu peniţa tocită. N-am mai putut să rescriu întâmplările, nici personajele, n-am mai putut să-mi scriu nici măcar propriile gânduri. Devenisem parcă alt om. Un om care, sub înfăţişarea angelică, ascunde durerea atingerilor interzise, povara aşteptării inefabile, tristeţea viselor deşarte. Un om ca oricare altul, neînsemnat şi fără poftă de viaţă. Un om care ezită, greşeşte, se teme, fuge, plânge, alege, culege, speră, îşi doreşte, căuta, oferă, cere, ajută, cade, se loveşte, suferă... Un om care simte la intensitate maximă. Totuşi, alt om. Nu mă mai recunoşteam. Priveam imaginea străvezie din oglindă şi nu înţelegeam când s-a schimbat totul. Nu vroiam să accept transformarea bruscă a universului meu căreia i-a urmat transformarea mea. Acum ştiu că sunt alta. Îngreunată de experienţa ultimilor luni, am devenit mai matură. Pe drum, mi-am pierdut o mare parte din inocentă, dar am căpătat discernământ. Am învăţat greşind, suportând consecinţele faptelor mele, înfruntând dispreţul celor dragi mie... Am păstrat însă misterul, aşa că, mai nimeni nu ştie ce se ascunde în spatele zâmbetelor mele...

lunea... prin muzică:)

Nimic ...

Despre mine nu e nimic de spus, nimic de ascuns. Nimic de amintit, nimic de uitat. Nimic de întrebat, nimic de aflat. Nimic de căutat, nimic de găsit. Nimic. În după-amiezile înnorate, ca acum, mă simt înţepată necontenit de spinii singurătăţii. Aştept cu mâinile şi picioarele reci, cu chipul palid şi mintea înceţoşată de gânduri sumbre. Aştept o rază de fericire, o veste bună, sau orice altceva care mi-ar putea realimenta speranţa. Nu ştiu ce se întâmplă cu mine. De o vreme, nu mai cred, nu mai sper, nu mai aştept nimic.. Nu mai visez, nu mai caut, nu mai cer nimic. Doar merg mai departe. Păşesc mecanic spre un viitor necunoscut. Nu mă mai opresc, nu vreau. Oricât de greu ar fi, acesta e drumul meu, cel pe care mi l-am ales. Aşa că strâng din dinţi, îmi acopăr faţa cu palmele mici şi continui să merg. Lacrimile se confundă cu stropii reci de ploaie. Nimeni nu ştie, nimeni nu vede, nimeni nu crede... Sunt doar o străină care le tăie calea, aducând ghinion; o pisică neagră. :)

zile şi zile ...

şi sunt zile în care sufletul meu e pustiu, sunt zile în care nu fac altceva decât să mă închid în carapacea mea şi să evit pe toţi din jurul meu… de ce fac asta? pur şi simplu uneori mă simt bine în singurătatea mea, uneori nu simt nevoia să vorbesc, cred că cuvintele sunt de prisos şi nimeni nu poate înţelege mai bine sufletul meu decât… eu … şi stau doar eu şi cu mine… gândindu-mă la tot ceea ce a fost şi va fii. Nu fac altceva decât să îmi plâng de milă sau uneori să mă încurajez singură... şi o fac atât de bine încât chiar cred că totul va fii bine, uit adeseori că viaţa însăşi e o piesă de teatru în care nu găsim decât actori... unii mai talentaţi decât alţii ,dar ce să fac? asta e viaţa şi nu pot trăi singură, deci îmi asum riscul de a crede că există şi oameni buni... oare mă înşel? Iar dacă nu… unde sunt? Sunt zile în care tăcerea sufletului meu e mai asurzitoare decât ţipătul unui pescăruş dar… cine să îl audă? Cine, dacă nu e nimeni în jurul meu? şi trec zile, nopţi, gânduri, vise, speranţe… toate trec … şi încep să mă usuc precum frunza toamna şi cad la pământ… în curând voi fii din nou ţărână căci din ţărâna am venit, în ţărână ne vom întoarce… ei şi? Cui îi pasă că din copac lipseşte o frunză? Nimeni nu va observa acest minuscul amănunt… şi căzută la pământ voi fii strivită de pasul grăbit al omului orb… ce nu mai vede astăzi durerea din jurul lui pentru că în sufletul lui suferă şi el şi poate… aşteaptă şi el la rândul lui că cineva să îi audă strigătul mut... şi uite aşa mă trezesc din nou singură... singură într-o tăcere imensă… tăcere pe care uneori o aleg singură şi în care uneori mă simt bine doar că… azi… azi… nu ştiu de ce azi… sunt atât de tristă încât aş putea îneca doar cu o lacrimă întregul pământ… sunt atât de tristă încât oftez doar… adânc ... off… şi aş pleca departe… atât de departe încât să uit de tot… de toate căci azi simt cum mă distrug…

lunea... prin muzică:)

just a day...

Stau tolănită pe canapea şi aproape plâng. Nu mă-ntreba de ce, pentru că nu voi şti ce să răspund. Poate doar am o zi mai proastă... Mă simt singură. Asta pentru că am senzaţia că până şi eu sunt împotriva mea uneori. Lupt cu mine, împotriva mea... De ce, e clar că nu ştiu. Ce aş vrea să ştiu e cum să evit situaţia neplăcută în care mă aflu acum. Vreau să ştiu că mă pot baza pe mine, în primul rând, pe capacităţile, aptitudinile şi posibilităţile mele. În schimb, sunt nesigură... Ştiu ce vreau, dar încă nu am găsit calea de a ajunge acolo îmi doresc. Trebuie să descopăr drumul, nu văd altă alternativă. Dar cum aş putea înainta dacă mă simt sleită de puteri, dacă fiecare celulă din mine pare amorţită? Trebuie să găsesc o cale, trebuie! Motivaţia, asta era! Sau, mai bine spus, automotivaţia, motivaţia de tip intrinsec... O să reuşesc să-mi ating ţelurile! Oricât de greu ar fi, nu e imposibil! Şi, chiar dacă am zile ca aceasta, când mă găsesc copleşită, vor trece şi voi trăi mai multe zile cu zâmbetul pe buze decât clipe cu lacrimi în colţul ochilor! Iar dacă mi se va face dor, o să las dorul să treacă!

lunea... prin muzică:)

pierdută printre gânduri ...

Mă trezesc deseori pe partea mea dreaptă de pat, înotând prin gânduri și prin amintiri. Cad în prăpastii de semne de întrebare și mă împiedic de semne de exclamare. Mă pierd între paranteze și tot pășesc haotic printre puncte de suspensie… Găsesc izvoare nesecate de iubire și de încredere și mă înec în băltoace mici de lacrimi și de singurătate. M-a obosit povara dezamăgirilor pe care le port pe umeri. Sunt grele, prea grele. Le port cu mine de prea mult timp și parcă nu mi-e cu putință să mă scutur de ele. O mare de neîmpliniri, de dureri purtate de vânt departe de tot, de neiubiri pierdute-n larg, de stânci înalte și reci care s-au înălțat puțin câte puțin. O mare furioasă și plânsă e în sufletul meu. Valuri care se sparg iute și puternic de mal și mătura tot în calea lor. Unde mi-e barca de salvare? Sau am ajuns la mal, dar senzația de înec nu a dispărut încă? Sunt prinsă în ghearele unui trecut care mă sufocă. Cred că nu mai știu să iubesc sau poate mi-e teamă sau poate nu mai vreau. Poate toate la un loc. Simt că irosesc clipe importante pentru că sunt blocată într-un labirint al amintirilor. Nu știu unde anume sunt în acest labirint, dar știu că vreau să ies. Vreau să mă regăsesc și să regăsesc puterea de a dărui și deschiderea de a primi cu toată inima. Poverile trecutului sunt adesea prea grele pentru umerii noștri fragili, mici. Ne julesc, ne rănesc și ne dor. Se spune că etapele durerii noastre sunt: negarea, mânia, teama, vinovăția, durerea, acceptarea. Am trecut de negare, de mânie, de teamă, de vinovăție și simt durere. Mă îndrept spre acceptare. Sunt pe drumul către un nou răsărit care să-mi încălzească inima ascunsă-n piept. Sunt pe drumul cel bun.

lunea... prin muzică:)

viitor...

"Viaţa înseamnă a transforma constant în lumină şi în flacără tot ceea ce suntem şi tot ce întâlnim. – Friedrich Nietzsche" Hmm...stau. Stau şi mă gândesc. Mă gândesc la viitor, la viitorul meu cel -sper- strălucit. Mi-am ales atâtea căi spre o carieră de succes, şi am eliminat tot atâtea. Sunt cu un picior pe pământ şi unul pe o treaptă. Încerc să urc..dar mi-e atât de greu. Mă agăţ de lucruri infirme sub auspiciile cărora stă ascunsă teama-mi. Mă închipui pe o scenă unde împietresc sub luminile reflectoarelor. Stau pur şi simplu, iar cei prezenţi râd în hohote. Treapta înseamnă - pentru mine - saltul uriaş din lumea nesigură, spre una certă. Desigur, îmi doresc sa urc aceea treaptă, dar repet, mi-e atât de greu. Mă răsucesc în firul vieţii , dar cu tăria de a nu-l lăsa să mă înconjoare. Ţin strâns de o parte a firului şi nu sunt gata să îi dau drumul. Însa, partea raţională din mine îmi şopteşte să las firul vieţii să-şi îndeplinească menirea. Adică să las soarta să-mi decidă viitorul .Cum aş putea face asta? Să ştiu că "altceva" îmi controlează viaţa şi tot ce e dincolo de ea. Pur şi simplu nu pot să mă las doar în menirea sorţii mele. Încerc să contribui cu ceva, oricât, numai să fac parte din deciziile ce îmi pot schimba radical destinul. Atunci ar fi un lucru măreţ pe care eu însumi l-am procreat. Destinul poate fi atât de prevăzător şi atât de absurd. Şi totuşi, "lucrurile absurde poate nu sunt frumoase, dar sunt agreabile, ne împiedică să murim de plictiseală"(Albert Camus).Chiar dacă destinul ne pregateşte un viitor strălucit sau mai puţin, viaţa merită trăită oricum. Viaţa e cea care ne transformă în oameni, în fiinţe cugetătoare, sociale, culturale. Ne transformă vieţile in filosofii, filosofii ce ne amprentează gândurile şi sentimentele trăite. Ne învaţă şi ne sfătuieşte cum şi când să devenim oameni. Când să renunţăm la partea noastră animală şi să ne alăturam fiinţei noastre cugetătoare ce dăinuieşte în fiecare din noi. Viaţa ne învaţă, în primul rând, să nu dăm niciodată înapoi şi să nu regretăm niciodată deciziile pe care le-am luat, ele sunt cele care ne transformă pe noi în oameni şi ne maturizează în cel mai adânc mod cu putinţă.

Ar trebui ...

Să zâmbesc pentru fiecare clipă trăită...pentru trecut, prezent şi viitor. Să zâmbesc pentru mine, pentru toţi cei care mi-au fost aproape când am avut nevoie, dar şi pentru cei care nu au fost...să zâmbesc pentru prieteni, dar şi pentru duşmani. Să fiu veselă în fiecare secundă, minut, oră... Să râd din tot sufletul..să râd iar şi iar.. Atunci poate nu aş mai avea timp să mă uit în urmă. Nu aş mai avea timp să mă gândesc la dezamăgiri, la anumite persoane. Nu aş mai avea timp să fiu tristă. Nu aş mai avea timp să mă gândesc la iubire, la noroc, la sănătate, la vise sau la viaţă. Aş zâmbi pentru tot ce mă înconjoară, bun, rău; aş zâmbi pentru dorinţă, pasiune, flirt. Aş zâmbi pentru zâmbet. Şi atunci aş fi fericită!

lunea... prin muzică:)

Revenire

"Nimic nu e pierdut dacă se are în sfârşit curajul de a declara că totul e pierdut şi că trebuie să reîncepem de la început." Julio Cortazar Am pierdut. Am pierdut atât de multe. Am pierdut lucruri, vise, amintiri, şanse şi din nefericire, oameni. Am ieşit din propria-mi cochilie şi m-am izbit de realitate. Poate nu am fost un om, o prietenă, o soră, o iubită, o fiică prea bună...dar nu cred că meritam. Cert este că am pierdut. Am pierdut în faţa vieţii, în faţa provocărilor, în faţa propriei persoane. Nu sunt melacolică. Doar îmi fac ordine în viaţă, în gânduri, în suflet. Dau startul unei noi ere. O eră a posibilităţilor, a sentimentelor. O eră a mea în care să-mi trăiesc viaţa prin a-mi asculta mai întâi inima şi de abia apoi mintea. Voi lăsa în urmă toate pierderile suferite. Dar voi încerca să nu le uit. Ele mă vor salva într-o bună zi. Ştiu asta. Poate pentru că îmi vor aminti de greşelile din trecut. Aşa voi învăţa să nu le repet. Am pierdut multe. Dar sunt sigură că voi câştiga la fel de multe. Am pierdut, spiritual bineînţeles, o prietenă, un iubit, un tată. Poate, într-o bună zi, îi voi recâştiga... dar până atunci, voi aprecia ceea ce am acum. Nu voi mai permite să mai pierd pe nimeni şi nimic. Voi strânge din dinţi şi voi lupta pentru tot. Pentru viaţă. Pentru prieteni.Pentru familie. Voi aprecia fiecare secundă, minut, oră, zi... Voi iubi şi voi simţi fiecare impuls al vieţii. Asta e tot ce contează. Şi poate am pierdut multe. Dar am câştigat la fel de multe..

lunea... prin muzică:)

s-a terminat ...

S-a terminat... Acum poate e prea târziu să mai adaug ceva la tot ce-a fost frumos, am depănat atâtea amintiri, atâtea gânduri, atâtea întâmplări, incat mi-a amuțit gândul printre lacrimi...Iubirea pe care o credeam o poveste frumoasă cu final fericit și în care eu m-am dăruit în întregime, s-a risipit ca un nor... Despărțirea înseamnă pentru mine o lovitură atât de puternică, încât a avut forţa să îmi răstoarne întreg universul şi să mă facă să îmi pierd tot echilibrul sufletesc. Regret timpul pe care l-am irosit alături de un om lângă care mă vedeam până la sfârșitul drumului meu. Mă întreb obsesiv de ce ne-am întâlnit dacă nu suntem făcuți unul pentru altul, de ce sufletul ți-l i-a totdeauna cel care nu are nevoie de el, de ce s-a întâmplat aşa, ce nu am făcut bine, de ce trebuie să iubim aşa de mult o persoană cu care nu o să fim niciodată şi nu pot scăpa de întrebările care îmi provoacă durere... fiindcă nu am primit niciun răspuns sincer şi rezonabil, ci doar scuze puerile ale unui om imatur și indecis, care, probabil că doar m-a folosit ca să îşi umple singurătatea. Vreau să uit, dar mereu îmi reamintesc clipele petrecute împreună și atunci îmi vine să mor de dorul lor! Îmi reamintesc prima strângere de mână, primul sărut..., chiar și bătăile inimilor noaste, cât eram de emoționată, cât era de încurcat...Am crezut totdeauna ca el este omul pe care l-am așteptat o viata, am știut însa de la bun început ca va pleca, dar inima a refuzat sa creadă...Am visat alături de el, dar acum toate visele mi s-au spulberat; nu credeam că distanţa dintre noi ne va desparți. Cu ochii minții revăd cum m-a privit pentru ultima dată în ochi...Nu credeam că ultimul sărut va fi atât de plin de suferință! Am fost atât de prinsă în durerea pe care o trăiesc, încât nu mai întrezăresc nicio speranță la fericire. Mi-a luat totul: pacea sufletească, vise, sentimente, încredere...Acum poate că este fericit, știu că nu mai însemn nimic pentru el, dar mă mulțumesc că a fost cândva cea aleasă...Viața nu se termină deodată cu plecarea lui, mai ales că destinul ne-a legat pe veci cu lanțuri invizibile. Iubindu-l, am trăit din plin, cu bucurii și cu momente de adâncă tristețe, dar am trăit cu adevărat... iar azi, privind în urmă, nu regret nimic, nu îmi este rușine de omul care am fost și mai ales, am învățat că iubirea nu cunoaște limite…A iubi pe cineva înseamnă o recunoaștere a parții de dumnezeire, este o putere de a face bine celuilalt fericindu-l... Şi toate vor fi amintiri...

o poveste veche ...

am gasit-o printre hâtii uitate de timp... nu mai ştiu dacă am scris-o eu sau am preluat-o de undeva... dar sunt eu... ..O zi de iunie....La o margine de lume unde pendulele ceasului băteau cu spaimă ,trăia o fată.O fată oarecare...care vedea viața în multe culori,dar poate că așa și-o creionase.Vedea lucrurile cu ochii,le simțea cu inima, lucruri care în graiul omenesc nu se puteau spune,pentru că poate nimeni nu le înțelegea,sau poate nimanui nu-i păsa.Dar ei DA!DA!Îi păsa.Îi păsa pentru că era cea mai visătoare,cu ochi umezi și mari,în care se puteau citi multe,mult prea multe pentru vârsta ei adolescentină...Da!era o adolescentă,dar poate că își dorea uneori să fie iar acel mic copil,a cărui înțelepciune și iubire era jocul...copilăria era cea mai sinceră și frumoasă clipă din imaginația lumii.Așa se credea ea..o clipă în această lume...o lume atât de rece uneori,pe care și-ar dori s-o schimbe.Firea ei sensibilă nu ar face niciun rău.Cei din jurul ei îi spun mereu că are cel mai mare suflet și ea îl oferă tuturor, pentru că așa simte.Dar unii nu apreciază asta,sau nu le pasă,sau nu înțeleg ce vrea ea de fapt...Ea îi vrea pe toți fericiți.E atât de firavă și naivă...Toți o știu atât de veselă ,de plină de viață,mereu oferă celorlalți doar zâmbet,pentru că vrea să fie bine.Schițează zâmbete , dar ochii...ochii parcă spun altceva,prea multe sentimente care lucesc în acei ochii albastruia€¦.Ea se bucură de cele mai nesemnificative lucruri...care pentru ea sunt totul!N-a vrut imposibilul niciodată,pentru că nu știe ce-i imposibilul,pentru că visul de ieri e speranța de azi dar poate niciodată realitatea de mâine.De ce nu poate să fie bine..?...De ce nu e suficientă iubirea..?Ah..Iubirea...Poate că e cel mai unic sentiment ,care preface praful vieții cotidiene într-o ceață aurie!...Prietenia...Un alt sentiment unic.E ceva ce-ți dă putere atunci când nu mai poți.Când ai un prieten alături ești puternic.Prietenia este un suflet în două trupuri.Și această fată mereu a avut-o pe ea,prietena ei atât de specială și unică pentru ea.Mereu a ridicat-o când nu mai putea.Mulți nu pricep dar pe ele într-adevăr le leagă bucurii,necazuri,lacrimi,ore târzii....le leagă multe.Asta e prietenia!... Dar lucrurile mereu se înțeleg prea prea târziu...e trist!..mai ales pentru ea.Of!!!Ea nu poate uita lucrurile pe care le-a trăit și care erau totul atunci.Poate sunt și acum...S-a făcut prea târziu...parcă și pendulele s-au oprit sau poate e doar o părere.Ploaia care spală urmele lăsate pe geamuri ;acum spală lacrima târzie,care a dat suflet amintirii.E prea târziu pentru tot.Și doare,pentru că nu s-a spus tot.Plutesc pierdută-n gânduri .Mâine va fi o nouă zi...și va fi bine!Pentru că toate trec....și mai ști..?Poate nu vor lăsa urme.POATE...!?!

Vreau ceva firesc, natural...

Azi m-am simțit foarte singură.De fapt, vreau să fiu singură. Vreau să uit de problemele tuturor, să uit de toți și de toate, și mai ales de mine. Vreau un loc al meu, doar al meu, un loc fizic în care să știu că mă așteaptă lucrurile mele, cărțile mele, culorile mele, muzica mea. Egoism . Aș vrea puțin mai mult egoism, puțin mai multă viață, tandrețe și senzualitate. Aș vrea să mă trezesc în patul meu, să umblu dezgolită, să-mi placă de mine și de viața mea, să am o falsă impresie că sunt liberă.Să pot spune: \"azi vreau doar să mă plimb, să pictez și să mă îmbăt cu vin roșu \".Ce vreau acum, în momentul în care scriu aceste rânduri? Nu știu... Poate puțină liniște, o liniște calmă. Nu mai vreau tensiune , întrebări fără răspuns , îndoieli, frământări și toată gama de stări și trăiri pe care le am alternativ , tot timpul. Liniștea asta nu implică tristețe, e pace. Nevoia mea nesătulă de lucruri frumoase. De ce atâta nevoie?! Sufăr când nu am lucruri frumoase, când nu sunt înconjurată de frumos. O bucată de cer gri și simt că trăiesc. Uneori e nevoie de atât. Alteori îmi lipsește afecțiunea prea mult și fug de singurătate. Mi-ar place să mă refugiez în brațele unui suflet la care țin, dar tot în liniște, să știu că e acolo, firesc, natural.

lunea... prin muzică:)

"Nu regret nimic din ce-am făcut în viață, în schimb regret tot ce n-am făcut."

Nu sunt perfectă și nici nu îmi doresc să fiu, nu am o viață simplă, dar nici extraordinar de complicată, nu pot să spun că nu am greșit, dar nu regret nimic din tot ce am făcut, bun sau rău, în fiecare moment am încercat să fac doar ceea ce am simțit. Poate am tăcut de multe ori pentru a nu supără pe cineva, dar nici asta nu am regretat pentru că la momentul respectiv am considerat că asta trebuie să fac. Regret doar ceea ce nu am făcut...regret că poate nu mi-am arătat întotdeauna sentimentele, poate de teama de a nu fi dezamăgită; regret că nu am realizat poate ce mi-am propus, dar sunt mândră de tot ceea ce am realizat; regret tot ce aș fi putut să fac și nu am făcut, însă nu regret nimic din ceea ce am făcut. Aș fi poate falsă dacă aș spune că regret ce am făcut, sunt faptele mele, gândurile mele, acțiunile mele, poate uneori mi-a părut rău, dar niciodată nu am regretat. Viață, sau poate mai mult noi înșine, ne pune(m) de multe ori în situații dificile,dar niciodată nu trebuie să regreți ceea ce faci sau spui, consider că în momentul în care regreți ce ai făcut la un moment dat, îți renegi sentimentele, pentru că bune sau rele, cuvintele și faptele pe care le faci, îți aparțin, le simți și nu trebuie să îți fie rușine cu ceea ce simți sau gândești. Sentimentele și gândurile tale te fac unic, te fac special. Cum spunea Jonathan Larson: "Uită regretele, altfel vei pierde toată viață." Ce rost are să îți petreci viață regretând? Cine te cunoaște, cine îți e aproape, cine te apreciază cu adevărat, o va face în continuare, indiferent dacă gândurile și sentimentele tale coincid sau nu cu ale lui, indiferent dacă la un moment dat ai spus un lucru cu care nu e de acord. Oamenii nu se apropie, nu se atașează unii de alții doar pentru că au sau nu idei comune ; uneori discuțiile în contradictoriu întăresc o relație , îți dau ocazia să cunoști o persoană mai bine, să îi cunoști gândurile și ideile. Important e să fii tu însuți, iar cei care țin la ține cu adevărat, vor știi să te accepte așa cum ești în realitate, fără să trebuiască să te prefaci a fi altceva decât ești.

One tree Hill

Niciodată nu mi-au plăcut despărţirile. În orice circumstanţă sunt dureroase. Acum cinci minute mi-am luat rămas bun de la unul dintre cele mai minunate seriale pe care le-am văzut. Într-adevăr am plâns mai puţin decât mă aşteptam şi, încă, nu îmi vine să cred că s-a terminat. Definitiv!Mi-am dat seama că aceste poveşti te influenţează mai mult decât poţi tu să-ţi dai seama şi te marchează. Chiar dacă eu m-am apucat de el acum 1 lună, simt că am crescut odată cu personajele din serial. Nu vreau să îmi imaginez cum se simt cei care au urmărit timp de nouă ani, săptămână de săptămână, acest serial. Este dureros când te regăseşti în firul poveştii, chiar dacă în cea mai mică parte. Este un serial despre prietenie, familie, visuri, fericire, dar cred că cel mai mult este despre împlinirea visurilor tale. Este dureros atunci când îţi dai seama că nu mai ai visuri şi încerci să ţi le regăseşti, luând ca exemplu de speranţă acest serial. Cu toate că s-a terminat, pot oricând să îl reiau şi să îmi aduc aminte de momentele care m-au marcat. M-am uitat la el până la epuizare, am râs şi am plâns. Iar citatul pe care îl am pe perete o să mă urmărească de fiecare dată. "Nu-ţi fie teamă să faci greşeli, să te împiedici şi să cazi, pentru că în majoritatea cazurilor cea mai mare răsplată vine când faci lucruri care te sperie cel mai mult". Pentru a încheia o să pun câteva citate:

" Am ajuns la concluzia că, dacă lucrurile se întâmplă aşa cum ai vrut tu să se întâmple, atunci unii ar spune că nu am avut o viaţă plină de succese. Important e să nu te gândeşti cu amărăciune la dezamăgirile vieţii. Învaţă să renunţi la trecut şi recunoaşte că nu va fi mereu soare afară. Şi când eşti pierdut în întuneric şi disperare, aminteşte-ţi că numai în întunericul nopţii vedem stelele care ne vor arăta drumul spre casă. Aşa că nu-ţi fie frică să faci greşeli, să te împiedici şi să cazi, pentru că, de cele mai multe ori, cele mai mari recompense vin din faptul că ai făcut acele lucruri care te sperie cel mai mult. Poate că vei obţine tot ce-ţi doreşti. Poate că vei obţine mai mult decât ţi-ai fi imaginat vreodată. Cine ştie unde te va duce viaţa? Drumul e lung şi, la final, călătoria e, de fapt, destinaţia." "Orice cântec are un final. E ăsta un motiv să nu ne bucurăm de melodie? Adevărul e că nu avem de ce să ne temem. Face parte din viaţă." "Vrei să-ţi spun câte ceva despre mine? Nu am nimic de spus. Chiar dacă aş fi avut, ar fi greşit să mă crezi. Încrederea e o minciună. Nimeni nu cunoaşte pe nimeni cu adevărat." "Nu e nicio ruşine dacă ţi-e frică. La naiba, tuturor ne e frică. Ceea ce trebuie să faci e să-ţi dai seama de ce ţi-e teamă. Pentru că dacă frica ta are un nume, atunci o poţi învinge. Şi mai bine: te poţi folosi de ea"

lunea... prin muzică:)

O clipă

" Strângând nisipul în pumn, mă gândesc câte încap într-o clipă în care nu mai vrei să spui nimic." – Octavian Paler În fiecare clipă trebuie să alegem, să luăm o decizie, să dăm un răspuns sau să punem o întrebare. Fiecare ne găsim la un moment dat la o astfel de răscruce. Nu despre asta vreau să vorbesc acum, despre clipele, infinitele clipe limite, decisive, care ne duc pe un drum, sau de pe un drum pe altul. Acum mă gândesc la secundele alea în care nu vrei să alegi, să hotărăști, să dai un răspuns. Aleg uneori să tac. Iar dacă tac, nu înseamnă indiferență, nu înseamnă că nu am nimic de spus. Dimpotrivă, spun atât de multe. Nu îmi ajung atunci cuvintele, verbele, timpurile sau pur și simplu, nu vreau să rostesc nimic. Înăuntrul meu însă, e o explozie de idei, de întrebări, de temeri, de vise. Mă hotărăsc să tac și totul se liniștește ca atunci când a curs tot nisipul din pumn. Și e liniște, e liniștea dinaintea furtunii.

Învaţă să iubeşti ...

Când dragostea te învăluie cu aripile ei descoperi o lume nouă și frumoasă care nu credeai că există pleci la drum alături de persoana ce ți-a pătruns în suflet cu speranța că este omul care îți poate dărui tot ceea ce ai nevoie să te simți fericită , iubită și împlinită ,că îți poate ierta greșelile,nebunia , îți deschizi inimă și îți lași sufletul să zboare , să ajungă pe cele mai înalte culmi, nici nu te gândești că în orice clipă poate ajunge pe fundul celei mai adânci prăpăstii... Oferi totul ,aproape că uiți de ține , vezi totul în culori viu colorate fără nicio pată de negru sau gri, chiar dacă ele există ,tu nu le vezi ,pentru că nu vrei să le vezi , te lași îmbătată de mireasma dragostei ce te amețește gândind doar cu inima fără a deschide ochii minții . Până într-o zi când simți cum încet,încet ,zborul sufletului tău nu mai este atât de înalt . Simți că te prăbușești tot mai mult,că plutești într-o mare de indiferentă,lașitate și minciună, atunci, simți gustul amar al dragostei , lumea ta frumoasă de odinioară este acum o lume falsă în care rătăcești punându-ți întrebări la care nu găsești răspunsuri, îți dai seama că de fapt ai făcut marea greșeală să te îndrăgostești de dragoste... ...și totuși, Octavian Paler avea dreptate în ceea ce spunea... "Dar plăcerea de a oferi dragoste, implică riscul de a fi răniți , de a ni se răspunde cu ură ... neînțelegerea celor din jur ne poate face să nu mai iubim nimic ... dar, până la urmă, iubirea fie ea și pentru o clipă merită toate aceste riscuri ale eșecului. Căci, căutând mereu o cale de mijloc, între a iubi "nebunește" și a nu fi rănit, nu vom reuși să iubim nimic cu adevărat"...

lunea... prin muzică:)

Mută, surdă, oarbă

Nu mai am cuvinte. De nespus mi-a amuțit glasul. Nici măcar nu te mai aud, nici când vii, și nici când pleci. Iar ca să te vad, nu trebuie să ridic privirea, e zadarnit. Doar închid ochii și precum orbii te plămădesc din frânturi. Nici gustul nu ți-l mai știu de amarul pe care l-am înghițit până acum. Știu că miroși a primăvara dar primăverile nu mai vin, sunt precum nimfele. Aștept toamna, pentru că toamna îmi vei fi frunză, și frunzele cresc în mine. Atunci prin vene voi simți atingerea ta-sângele care mă ține în viață. Te iubesc mută, și surdă, și oarbă…

EA ...

Nu-ţi fă griji, se descurcă ea. Nu trebuie să o întrebi dacă a ajuns acasă cu bine şi nici dacă are nevoie de ceva. Pe ea nu ai de ce să o întrebi dacă e bine. Niciodată nu îţi va cere nimic. O să se ridice singură. Nu ţi-a trecut prin cap nici măcar o singură dată că ai putea să o iei de mână atunci cand merge langa tine , sau că ai putea să o strangi în braţe când o vezi singură. Tot timpul va reuşi să se descurce fără să ceară ajutor, fără să strige că s-a săturat să fie singură. E ea. Pe ea nu ai de ce să o săruti pe frunte înainte să adoarmă şi nici să îi spui “Bună dimineaţa” când intri în bucătărie şi ea face cafeaua. Ei îi ajunge să te vadă dormind liniştit. Pe ea nu trebuie să o anunți că ai ajuns acasă după o călătorie, sau că avionul ți-a aterizat cu bine. Nu o să se supere, o să tremure cu telefonul în mână aşteptând semnul pe care știe foarte bine că nu o să-l dai, ca de obicei. Ea știe tot. Știe ca nu iți place sa dai explicații. Chiar dacă îi pasă de tine și dacă i-a stat inima în loc, o să zâmbească ușurată când ai să vorbești cu ea peste patru zile, de parca nimic important nu s-ar fi întâmplat. Nu o să facă altceva decât să zâmbească amar... E ea. Aşa cum ai văzut-o întotdeauna. Ea și lumea din jurul ei. E acolo tot timpul,în fiecare zi ...

lunea... prin muzică:)

Am fost, sunt şi voi fi ...

Îţi mai aminteşti când număram minutele cu nerăbdare să ieşim la joacă? Îţi mai aminteşti când credeam că timpul e ceva pe care-l putem opri? Îţi mai aminteşti când făceam bijuterii din păpădii? Îţi mai aminteşti când la şotron piatra nu cădea în pătratul potrivit? Atâtea amintiri, atâtea clipe ascunse timid în palmă se conturează astăzi într-o carte de basme. Acesta este trecutul, ascuns într-un cufăr. Acum îmi conturez drumul din prezent spre viitor, îmi presar flori colorate, cu miresme de spreanţă şi de încredere. Acum, îmi strâng zâmbete inocente ale copilăriei şi le aranjez într-un buchet, vreau să îl dăruiesc viitorului. Timpul uneori trece mult prea repede pe lângă noi. Uneori, alergăm după el şi îl prindem într-o plasă pentru fluturi şi vrem să îl ţinem captiv, dar el are aripi, el zboară şi ne ia cu el. Noi ne prindem de un balon Care face trecere din trecut în prezent şi din prezent în viitor. Astăzi, stau şi îmi aranjez amintirile în acel cufăr, voi pleca împreună cu ele spre viitor, ţinându-l strâns într-o mâna, iar cu cealaltă mă agăţ de balon şi mă las condusă de el. Voi zâmbi tot drumul! P.S: Am fost, sunt şi voi fi acelaşi copil. Am fost, sunt şi voi fi aceeaşi visătoare. Am fost, sunt şi voi fi un fluture pe drumul său spre scop.

lunea... prin muzică:)

O ploaie și multe gânduri...

În fiecare zi mă trezesc repetând că trebuie să merg înainte, că timpul va rezolva tot și va pune soluțiile cap la cap. Mergând pe stradă, ascult muzica mea preferată, mă simt de neînvis pentru că vreau să cred că există ceva mai bun. Astăzi n-a fost așa. În timp ce oamenii din jurul meu stăteau ascunși sub umbrele prea mici sau mari, am simțit nevoia de a sta sub ploaie. Am respirat aerul rece, picăturile de ploaie mi-au limpezit sufletul și brusc m-am simțit cel mai firav om pe acest pământ. Am simțit ploaia, am simțit dezamăgirea, dorința de a înțelege, de a trece peste toate, de a învăța mai mult, de a mă simți frumoasă, apreciată și respectată. Am simțit cât de mult doare nepăsare, indiferența. Cum miroase ploaia? Miroase a dor, a confuzie, a promisiuni, a trecut, a prezent și a viitor.

lunea... prin muzică:)

plutesc...

De ceva timp m-am mutat într-o barcă. Plutesc pe o apă calmă, fără vâsle şi fără direcţie, fără să ştiu de unde am plecat şi nici încotro mă îndrept. Nu ştiu dacă e ocean, mare sau baltă sau numai în capul meu, dar de la o vreme simt că nu mai am nicio legătură cu ţărmul. Nu mi-am luat nicio busolă cu mine, n-am colac de salvare, nici hartă şi nici nevoi. Singura mea salvare a fost să mă iubesc cu o nepăsare soră cu mine. E bine aici, nu mă mai atinge nimic, doar vântul. Şi stau întinsă pe spate ca în palmele lui Dumnezeu şi mă uit la cer, şi diminetile-mi sunt lungi şi calde, iar nopţile liniştite şi senine. Şi nu ştiu unde se sfârşeşte văzduhul şi când începe apa. Nu e nici cald, nici frig, nici azi, nici mâine, e bine. Mă mai trezesc uneori cu picioarele atârnând în valuri şi mi-e drag de muzica lor pe pielea mângâiată de soare. E linişte aici, nici gânduri nu mai am. Nici inima nu bate, uit şi să respir. Plutesc în irealitate şi de visat nu mai visez, căci visele nu îşi mai au rostul acum. Şi nici nu ştiu dacă mai dorm, că uneori cu ochii închişi citesc în stele şi alteori vorbesc cu valurile. Şi ne înţelegem bine, căci ele n-aşteaptă răspunsuri de la mine. Aici nici cuvintele nu mai au valoare. Nu ştiu când, dar am pierdut şi ţărmul din vedere. La început îl zăream vag, ca o linie desenată în plus pe cer, dar l-am şters încet din priviri. Oriunde privesc acum văd doar infinitul. Când voi uita să merg, o să mă fac sirenă.

lunea... prin muzică:)

eu ... și cu ... mine

It isn't by getting out of the world that we become enlightened, but by getting into the world…by getting so tuned in that we can ride the waves of our existence and never get tossed because we become the waves. Ken Kesey Am o sumedenie de vise pe care n-am să le povestesc niciodată realității. Nu pentru că ar fi imposibile, ci de teamă că le-aș putea întâmpla și s-ar dovedi că nu mi le pot asuma. Nu știu dacă am curaj. Poate că absența lui nu ar fi neapărat sinonimă cu frica. Accept ceea ce mă sperie și nu mă opresc la doar atât. Uneori sunt mai câștigată prin lucrurile pe care le pierd. Cât despre alții, am fost mereu pierdută de cei care au lăsat prea mult să se vadă că voiau să mă câștige. Recunosc că marile mele dovezi de forță au fost oferite din egoism. Când ești generos nu te oprești din a te arăta vulnerabil. Nu am realizat că cedând aș fi putut cunoaște și o anumită putere a slăbiciunii. Pentru asta îmi repet din ce în ce mai des că a lăsa de la mine nu înseamnă a mă risipi, ci a da voie orgoliului meu să pălească în fața unor sentimente mai nobile. Oamenii își doresc să fie mai buni. Eu îmi doresc să îmi fie mai bine cu mine însămi. Am învățat deja că nu poți cuceri lumea înainte de a îți purta războaiele cu tine și nu poți iubi și ierta aproapele atâta vreme cât cel mai aproape aproape al tău îți rămâi un tu neîmpăcat.

reasons...

Tot caut, îmi răscolesc toate colţurile minţii şi nu găsesc… piesa care să spună mai mult despre cum ne privim. Pe furiş, pe furate, iar eu îţi zâmbesc cu teamă, pentru că ştiu prea bine, fiecare gest e o ghicitoare. Iar tu mă faci să visez la pahare cu vin, clipe de sticlă, piane şi nelinişti puse pe muzică. Nu e nici prea mult, nici prea puţin, sunt doar momentele care ne scapă printre degete, când tot ce mi-aş dori să ţii în braţe sunt eu. Îmi fac curaj înainte de fiecare cuvânt pe care ţi-l scriu, mă îmbăt de aşteptare, iar tu joci şah cu inima mea. Oricât de repede mi-ar alerga gândurile, eşti mereu cu un pas înainte. Şi n-am să te mint că nu sunt fascinată de asta. Ce vreau de la tine? Clipe numărate cu precizie de metronom, o poveste frumoasă şi imprevizibilă la fiecare pas, chiar dacă finalul se ştie. Se spune că nebunia înseamnă să faci acelaşi lucru iar şi iar, aşteptând rezultate diferite. Iar eu mă joc cu focul, iar şi iar, doar amintindu-mi că sufletului meu îi place să se ardă… “Te aştept… poate pentru totdeauna, sau doar pentru o vreme“. Şi ştiu că, mai devreme sau mai târziu, vei vii.

lunea... prin muzică:)

Astăzi ...

Astăzi, profit de iubirea celor care mă înconjoară, profit ca o egoistă excentrică de sentimentele lor frumoase, de prietenia ce mi se oferă constant în mod generos, de înțelegerea și bunătatea ce nu-mi lipsesc niciodată. Astăzi, încerc să mă bucur ca un copil inocent de fiecare gest , cuvânt sau mângâiere menite să mă trezească la viața, să-mi revitalizeze mintea, să-mi întinerească sufletul. Astăzi, nu mă gândesc decât la lucruri frumoase, la momente speciale, fiindcă știu că au fost nenumărate și încă mai sunt în viața mea. Astăzi, vreau să mă gândesc la viitor doar cu detașare și speranță și nu cu teamă sau regret. Astăzi, este timpul ca tot ce am cumulat în sufletul meu, tot ce am visat să prindă aripi și să zboare spre o realitate palpabilă. Astăzi, voi învăța să râd din nou, să mă bucur, să trăiesc nu cu gândul la trecut ci la un prezent existent. Astăzi, o să-mi iert greșelile, defectele, slăbiciunile și nu o să văd decât partea frumoasă a lucrurilor. Astăzi promit solemn să nu fiu decât fericită și împlinită, să nu simt decât mulțumire, generozitate și iubire , să nu trăiesc decât frumos, onorabil, simplu, să nu mă opresc decât atunci când voi simți că nu mai pot și atunci doar pentru a-mi trage răsuflarea și a porni din nou la drum.

lunea... prin muzică:)

vorbe...

Mi-au auzit multe urechile, vorbe ciudoase și încărcate de energii negative și toate nu spuse în față, ci clasic - pe la spate. Pe față ești într-un fel, pe la spate înțepi. Și aici nu se pune treaba cu ”dacă sunt drăguță cu tine, nu înseamnă că am două fețe, ci că am bun-șimț” pentru că a avea bun-simț și a vorbi pe la spate sunt lucruri total diferite. Uneori stau și mă minunez cum lumea face lucruri de imagine, totul se îndreaptă spre tot mai multă superficialitate, spre o maturizare mult prea rapidă. Iar eu simt că nu pot ține pasul și nici nu vreau să țin pasul unui mers anormal și lipsit de rațiune. Marin Preda spunea că viața e uitare de sine, însă cred că mulți interpretează greșit (mă rog, mulți nu-l cunosc pe M. Preda și îl confundă cu profu de muzică). Sunt așa cum sunt și nu am de gând să joc cum mi se cântă. Norocul meu însă. că mai există oameni cu conștiința clară, oameni de la care nu m-am așteptat să gândească cam pe aceiași undă cu mine și anume că lumea a luat-o razna - respect pentru ei !

lunea... prin muzică:)

Lumea mea

Câteodată mă simt puternică, simt că pot face orice, că pot trece peste orice obstacol, că-mi pot învinge orice frică, iar alteori mi-e greu să mă dau jos dimineaţa din pat. Dar cumva reuşesc să mă motivez şi să merg mai departe. Cred că-mi iau această energie de la oamenii din jurul meu. De fapt, cred că toţi face asta. De aceea trebuie să ne înconjurăm cu oameni care să ne facă să zâmbim şi care ne luminează ziua, care ne încurajează să fim noi înşine şi să ne îndeplinim visele. Nu cred în oamenii care îţi taie aripile, nici în cei care nu sunt niciodată serioşi şi mereu te iau în glumă - cred în oamenii care se uită la mine şi ştiu ce gândesc fără ca măcar să spun ceva, cred în oamenii care mă cunosc mai bine decât mă cunosc eu. Eu chiar cred într-o relaţie bazată pe senimente şi pe armonia a două suflete - prietenie...adevărată. Sunt visătoare? Poate. Diferenţa este că eu îmi trăiesc visul cu ochii larg deschişi.

Pur şi simplu: te iubesc!

Potrivit DEX-ului, a iubi înseamnă a avea un sentiment de afecţiune pentru cineva. Când spun Te iubesc, vreau să spun că eşti primul meu gând în fiecare dimineaţă şi ultimul, în fiecare seară. Că atunci când mă iei de mână mă simt mai puternică şi îmi dispar toate temerile. Că atunci când ştiu că îmi eşti alături, fie şi doar cu un gând bun, acel gând al tău mă face invincibilă şi-mi dă forţa să pot face orice. Înseamnă că reuşeşti doar cu un zâmbet să înlături toate gândurile negre ce-mi trec prin minte. Că simt că te cunosc de-o viaţă, iar lângă tine pot fi eu, fără măşti, fără ascunzişuri. Că aş renunţa bucuroasă la propria-mi viaţă dacă aş şti că acest lucru îţi este de vreun folos în vreun fel. Că, în prezenţa ta, până şi timpul se măsoară altfel: nu în ore, minute şi secunde, ci în sărutări, îmbrăţişări şi clipe de dor. Înseamnă că, atunci când eşti cu mine, nu mai am nevoie de nimic, nici chiar de aer, pentru că tu eşti aerul meu. Că, oriunde ne-am afla, atunci când sunt cu tine simt că aş fi în Paradisul demult pierdut. Că atunci când îmi spui că sunt frumoasă, simt cum mă transform dintr-o Cenuşăreasă neînsemnată, într-o prinţesă care înseamnă ceva în ochii tăi. Că buzele-mi şi-au găsit menirea: în sărutarea ta. Oricât aş încerca să explic aceste două vorbe, realizez că nu reuşesc nici pe jumătate, iar cuvintele n-o pot face. Totuşi, mai adaug doar câteva cuvinte la fel de neputincioase în încercarea de a explica la ce mă refer când spun că te iubesc: iubeşti dacă, atunci când celălalt îţi spune că te iubeşte, tu eşti incapabil de a înţelege că este cu putinţă să te iubească mai mult decât tu îl iubeşti pe el. Iubirea nu se explică, ci se simte.

lunea... prin muzică:)

love ... you

… eu, iubesc. Iubesc mult.. și sunt mândră de asta... la fel cum sunt mândră de bruneţimea şuviţelor mele, de profunzimea gândurilor mele şi de existenţa poeziei pentru pământeni. Iubesc. Sufăr. Nu sufăr pentru că iubesc. Nu are de-a face asta. Deşi cei mai mulţi aşa văd lucrurile. Oamenii vin şi pleacă. Sentimentul meu nu pleacă niciunde. E etern. E tangibil Aş scrie rânduri care să ajungă până la cine vreau să ştie. Să afle, să simtă, să adulmece, să trimită înapoi ce simte. Să primesc, să iubesc. Să mă strângă în braţe sentimentul. Nu am pantofi pentru a păşi prin pereţii acestei noi lumi. Nu-i nimic. Mă desculţ şi mă avânt în evantaiul nopţii. Îmi luminează privirea ta calea. Iar şoaptele tale îmi conduc destinul. Nu spre tine, cum ai crede. Ci înapoi spre mine însumi, acolo unde m-am pierdut în ultimele clipe. Cât de frumos poate fi să te reîntorci. Dar să iubeşti… n-am cuvinte. Te iubesc!

Merită să lupt??? ...

Toți știu să dea sfaturi, sau, mai bine spus, toți oamenii au impresia că se pricep de minune s-o facă. În realitate, adevăratul ajutor pe care ți-l poate oferi cineva este o doză de optimism, zâmbete din abunență și un imbold pentru a continua să lupți. Am învățat că nimic nu poate fi obținut ușor, niciun dintre lucrurile care contează cu adevărat în viață. Inevitabil, apare întrebarea ”Merită să lupt?”, iar răspunsul îl deținem cu toții, adânc înrădăcinat în conștiință: ”DA, merită să lupți pentru ceea ce îți dorești!”. De unde energie? De unde răbdare? Din gândurile pozitive, din fiecare experiență deja trăită. Nu te aștepta să-ți atingi țintele de la prima încercare; poate că pur și simplu nu ești pregătit pentru a duce povara lucrului la care râvnești. Cu siguranță vei trece prin felurite încercări și experiențe care rolul de a te modela. Nu dispera, încearcă să nu vezi experiențele ca pe niște eșecuri și... mergi înainte! Nu șovăi și vei ajunge acolo unde îți dorești!

lunea... prin muzică:)

"Nu caut cuvinte greu de`nteles Nici multe motive ca sa iubesc..."