lunea... prin muzică:)

Pentru ca este o zi speciala ... pentru ca ar fi trebuit sa fie ziua ta ... pentru ca mi-e dor de tine ... pentru ca te iubesc La Multi Ani , tata!!!

“O sa treci peste asta…” Cliseele sunt cele care fac atata rau. Sa pierzi pe cineva pe care-l iubesti inseamna sa-ti schimbi viata pentru totdeauna. N-o sa treci peste asta, pentru ca “asta” e chiar fiinta pe care ai iubit-o. Durerea se opreste, apar oameni noi, insa rana nu se mai inchide niciodata. Cum ar putea? Moartea nu sterge insusirile unice ale cuiva care a contat suficient de tare ca sa-l plangi. Aceasta gaura din inima mea are forma ta, si nimeni altcineva n-o va umple vreodata. Si de ce as vrea s-o faca? ( Jeanette Winterson, Scris pe trup )

Curcubeul speranței ...

În miez de viață putem alege singuri să dăm culoare universului propriu spălând sub jetul uitării paleta de griuri, ca apoi să desfacem peste paleta curată, tuburi de vopsea proaspătă. Doar fericirea aduce cu ea curcubeul cu adevărat colorat. Atunci când iubim, nuanțele ce ne învăluie inima, pulsează viață, iar amintirile ce vin dinspre viitor sunt cel mai frumos pastel. Cel pe care-l iubim azi sau mâine are sufletul pictat în culorile dragostei iar fostele iubiri rămân undeva în urmă ca niște simple griuri a căror culoare a fost ștearsă de tristeți sau trădări. Dacă ajungem să pătăm o poveste de iubire, înșelând, tabloul va rămâne pictat în nuanțe fade iar cenușiul din suflet se va închide în umbra tristeților până la negru, prevestind moarte. Când paleta sufletului e din nou curată apare un nou început, un nou curcubeu, o nouă promisiune… Emilia Constantin

visătoare...

Sunt o visătoare. Sunt una dintre acele persoane cu capul în nori, care încă mai are o doză de naivitate, care încă mai spera, care încă mai crede în frumuseţea şi bunătatea oamenilor. Îmi place să mă bucur de fiecare moment, să-mi imaginez în clipele dificile că totul va fi bine, că lucrurile se vor rezolva de la sine, îmi place să mă îmbărbătez atunci când viaţa mi se pare grea, când totul în jurul meu pare să ia o altă traiectorie. Şi deşi sunt conştientă că lucrurile, viaţa, oamenii nu sunt întotdeauna aşa cum cred, îmi place totuşi să-mi imaginez o lume mai bună, o lume plină de culoare, o lume în care valorile şi principiile nu sunt uitate, nu sunt marginalizate. Îmi plac deopotrivă oamenii simpli, de la care înveţi mai mult decât ţi-ai putea imagina, îmi plac persoanele decente, sincere, ale căror calităţi nu mai sunt de ceva vreme apreciate. Sunt o visătoare, ştiu. Dar , uneori probleme, temerile , singurătatea, gândurile cenuşii şi neliniştile se contopesc într-o mare de linişte şi armonie atunci când crezi că ceva bun se va întâmpla. Şi brusc, totul pare să capete lumina, culoare, magie, şi să vezi mai clar tot ce era ascuns ochilor , minţii, sufletului tău.

lunea... prin muzică:)

timp pentru el... pentru sufletul meu...

Reuşesc să-mi stabilesc priorităţile doar privind atent la întreg spectacolul din sufletul meu. Se pare că a prins cumva viaţa şi dansează şi valsează şi fredonează într-un ritm uluitor, fără să pară că oboseşte. Îl simt aşa cum nu l-am mai simţit de ceva vreme. Uşor, sublim, delicat. Îi simt emoţiile, îi simt ezitările, îi simt căldura şi bunătatea. Uitasem câte sentimente poate ascunde un suflet. Câte trăiri, câte gânduri, câte cuvinte nespuse. Uitasem că are nevoie de un moment al lui, în care să se simtă răsfăţat, uitasem că are nevoie de grijă, mângâiere, căldura că să poată înflori frumos. Pentru prea mult timp , grijă această am dăruit-o celorlalţi. Pentru prea mult timp, priorităţile mele au fost altele. Pentru prea mult timp am lăsat sufletul în grijă nimănui, l-am abandonat, l-am uitat şi mă întrebam fără rost de ce sufăr, de ce plâng, de ce mă chinui să înţeleg lucruri de neînţeles. De-abia acum am înţeles că şi sufletul are nevoie de un moment al lui, are nevoie de lacrimi că şi pământul arid, are nevoie să fie curăţat , eliberat de gânduri negative, de sentimente , de emoţii distructive...

Lecția iubirii

Poate că nu mă număr printre sufletele cu multa experienta de viață, am greșit ca toți oamenii, deși nu am experimentat nici plăcerea excesului și nici amărăciunea lipsurilor. Mă străduiesc în schimb să învăț zilnic din tot ce mi se întâmplă, astfel încât să trăiesc intens chiar și întâmplările aparent banale. Zâmbesc când trec pe stradă pe lângă un copil, privesc cu admirație tinerii îmbrăcați foarte artistic și mă uit cu drag la bătrâneii care încă se țin de mână pe stradă… Însă pe lângă bucuria de a experimenta aceste trăiri își face loc inevitabil și mizeria acestei lumi, precum și fețele suferinde pe care le observ de asemenea zilnic prin oraș. Atunci îmi amintesc că fără întuneric n-ar exista lumină și că nu pot să fug de ceea ce mă doare. Pentru că a mă opune realității înseamnă a mă nega pe mine însămi, vorba Oanei Pellea „E normal să te doară tot, să te bucure tot”. Așa am învățat lecția iubirii, am înțeles că fără iubire nu poți curăța mizeria din jurul tău, îți poți închide cel mult inima și să devii pasiv, dar asta e ca și cum ai acoperi gunoiul cu un covor și să pretinzi că acesta nu există. Nu putem evolua în viață atâta timp cât călcăm pe propriile noastre deșeuri, nu ne putem aștepta la sinceritate de la alții atât timp cât ne mințim pe noi înșine. Fără iubire, lumea se împarte în alb și negru, iar absurditatea ei devine insuportabilă. Fără iubire, frica prinde rădăcini și preia controlul asupra vieții tale. Lecția iubirii m-a învățat că a privi oamenii cu ochii inimii, a le vorbi cu vocea inimii și a le zâmbi cu inima, cu tot ceea ce ești înseamnă a aprinde o luminiță în întunericul acestei lumi în care mizeria și ignoranța par să prindă tot mai multă putere. Aprinde și tu o luminiță, căci nu poți ști niciodată câte alte lumini se vor mai aprinde după tine pentru a risipi întunericul.

lunea... prin muzică:)

cuvinte aruncate- n vânt...

Am crezut íntotdeauna cã sunt o fire puternicã. Cã pot sã mut și muntii atunci când cred... sã lupt cu viata, cu cei care mã trag ínapoi, sã-i ínfrunt pe cei tari și sã fiu un umãr disponibil pe care se poate plânge. Am tras tot timpul de mine, spunându-mi cã doar lașii fug, cã visele au aripi și cã existã lucruri mai bune de atins. Și lupti mereu... crezând ín Divinitate... în oameni și chiar ín tine. Dar vine un timp când nu mai ai putere sã strigi... sã plângi... sã speri... sã te ridici. Uneori sunt prea multe suferințe doar pentru o singurã persoanã. Se spune cã oportunitãțile sunt, dar, ce folos cã vin atunci când nu mai ai nevoie de ele. Îmi ve-ți spune cã nu sunt singură... și e adevãrat. Dar când te doare cu adevãrat, nu ai puterea sã te gândești la celãlat. Dacã o faci, e doar un surogat pe care íl folosești pentru a arunca mizeriile tale sub preș, crezând cã astfel ai rezolvat problema.

lunea... prin muzică:)

me ... just me...

Hotărâtă. Împovărată. Vulnerabilă. Asta sunt. Un amalgam de stări si de trăiri. Azi pot să fiu hotărâtă si sigură pe mine si mâine să mă simt cumplit de-mpovărată de toate si să mă afund într-o stare de sfârsit de lume. Si-o vulnerabilitate acută să mi se strecoare-n vene. Si-n ciclul ăsta repetitiv al vietii, o tot iau de la capăt. Iar, si iar. Uneori cu entuziasm – măcar aparent – alteori… doar pentru că trebuie. Adevărul e că fericirea nu e o conditie esentială, pentru a putea trăi. Dar, tot asa, nici nefericirea nu-i un motiv suficient ca să nu mergi mai departe. Nu caut să dau explicatii pentru că sunt ceea ce sunt. Nici nu încerc să-mi găsesc scuze, să spun că am motive să-mi trăiesc stările asa cum o fac. Nu îmi plâng de milă dar nici nu mă transform în propriul meu judecător. Pur si simplu… încerc să accept că asa e drumul meu. Living on the edge. PS. Azi e soare afară si eu sunt, oricum, pe drumul dinspre ultima fotografie către prima. Nu-i asa rău. Si-o fi un rost în toate, desigur.