rain...

... plouă! Plouă cu zâmbete, cu amintiri, cu suferinţe, cu emoţii, uneori cu lacrimi, cu frunze de toamnă, doar plouă! Îmi era dor de o ploaie, îmi era dor de mirosul de pământ ud, de mirosul de răcoare, de norii, dar mai ales de picăturile de ploaie de pe geam. Sunt unele zile când ador ploaia, ştiu că tot atât de bine şi de repede o să vină zile când o să vreau înapoi soarele, vremea caldă, însă cred că avem nevoie de toamnă, de ploaie, de ceva rece care să ne trezească la realitate! Încă mai cred că noi, oamenii suntem anotimpuri. Ne simţim bine, zâmbim la fiecare secundă, avem soare în ochi, în păr şi în zâmbete... avem fluturaşi în stomac, la fel ca o zi de vara sau viaţa ne miroase a flori de liliac şi a zambile, norii par nişte perne imense pufoase, asemenea unei zile de primăvară... când ne simţim copii, când viaţa ne este ninsă, când viaţa ne miroase a brad şi a sărbători suntem ca o zi de iarna... atunci când picăturile de ploaie ni se aşează pe păr, pe obraji înlocuind parcă lacrimile din suflet, când viaţa ne miroase a ploaie, a frunze uscate şi a ceai de lămâie, cu siguranță e o zi de toamna... Orice anotimp aduce alte emoţii, alţi oameni, alte senzaţii, alte gânduri, alte experienţe, alte zâmbete, alte lacrimi, în acelaşi anotimp mare, mare numit VIAŢĂ! Azi am nevoie de toamnă, azi vreau să plouă...

sentimente ... puse sub cifru ...

Mă copleşesc toate invaziile de amintiri ce se regăsesc în fiecare fotografie şi nu vreau să uit nici clipele frumoase, nici clipele în care eram tristă acolo pe malul mării, deoarece toate m-au întărit şi m-au ajutat să cresc. Asta fac acum: cresc. E ca şi cum cineva ar vrea să mă înveţe treptat să merg pe tocuri şi ar începe prin a adăuga în fiecare zi câte un centimetru până o să mă hlizesc pe vârful degetelor precum o balerină. Mă apasă aşa de tare toate sentimentele ce nu mi le pot exprima. Iar eu nu sunt persoana care tace pentru perioade nedefinite de timp. Tac doar când analizez şi când doresc să îmi las timp să simt. Oricât aş scrie despre asta, e doar o eliberare ce face parte din proces, nu e finalitatea procesului. În final ajung să fiu foarte înţepătoare, precum un Schweepps şi cer să fiu ascultată. Nu vreau să mi se aşterne lucrurile, dar nici să se aleagă singure în funcţie de zilele cu lună plină. E ca şi cum aş simţi un gol umplut până la refuz, dar totuşi rămâne un gol. Şi e intangibil. Mă lasă să-mi trăiesc viaţa, însă îmi şopteşte din inimă de fiecare dată când iau o decizie din raţiune. Nu se sfieşte să-mi spună că nu ar trebui să las nici măcar picături mărunte de idealuri să plece din interior doar spre norii ale căror forme le dau. Şi parcă încerc să strâng şi să închid totul precum o valiză imensă cu haine pe care tot sari să se închidă şi te opreşti doar când vezi lăcăţelul pe ea. Însă mi-e teamă că vor fi mai multe lăcăţele, unele colorate, altele gri, dar tot se va deschide şi voi pierde lucruri preţioase cărora nu vreau să le pierd semnificaţia de odinioară. E aşa o încercare să fii într-o aşteptare continuă, dar să fii prea ocupat pentru a te pregăti pentru tot ce te aşteaptă. O nouă zi, o nouă ploaie, un zâmbet cald, poate un răvaş norocos… Sunt taste tot mai greu de apăsat, par a fi ruginite. Nu atât de timp, cât de praful aşternut pe sentimente care stau sedate undeva, ascunse, la subsol.

lunea... prin muzică:)

don't need memories!!! ...

Sunt nişte momente în viaţa pe care le-aş şterge cu buretele. Nişte momente glorioase, nişte momente eterne. Singurul meu duşman este propria-mi memorie. Pe care nu pot s-o încui într-un sertar, cum fac cu celelalte lucruri. Ea e cu mine, şi la rău, dar şi la bine. Şi mă trezesc cu ea în fiecare dimineaţă. Aş vrea să uit lucrurile rele, lucrurile care m-au schimbat. Mi-aş dori să fiu în generaţia care încă se joacă cu păpuşile. Am irosit toate momentele cu adevărat importante. Mi-am dorit să fiu ceva, şi sunt. Dar nu sunt tocmai ceea e bine să fiu. Sunt colecţionară. De măşti. Când mi-e rău, când nu am chef sau timp pentru cineva, îmi pun o mască. Când iubesc, când lupt pentru cineva, îmi pun o mască. Când simt că trebuie să tac, îmi pun o mască. Când aş vrea să păr ceea ce nu sunt, îmi pun o mască. Când mă simt mititică faţa de alţii, îmi pun o mască. Dar, cu toate astea, la ce-mi ajuta? Că sufletul nu pot să-l acopăr cu nimic. E acolo, şi nu pot ajunge eu la el. Este nevoie de un cunoscător, acel cunoscător mă ştie, îmi ştie trăirile, şi doar cu el e obişnuit sufletul meu.

lunea... prin muzică:)

24 de ore

“Asta e ziua în care dau naștere unui nou eu. E ziua când decid să schimb tactica. Sufletul meu e dornic de cunoaștere, iar lumea pare dispusă să îmi ofere ce nu știu încă. Încep o călătorie pentru care sunt dispusă să renunț la mine. Îmi arunc spiritul în luptă și mă folosesc de unica armă de care dispun: iubirea. Am primit o lecție, și e de datoria mea să o predau și altora. Nu renunț fără luptă, nu accept niciun eșec!” (24 de ore)

super... girl...

Când eram mică mi-am promis că voi conduce lumea şi că îmi voi schimba destinul atunci când voi creşte mai mare. Uite-mă: am crescut, am trecut prin lucruri prin care nu aş fi vrut să trec şi n-am schimbat nimic. Sunt la fel de naivă, la fel de uşor de manipulat. E trist să realizez acum că ceea ce trebuie să fac nu ţine de mine, ci există factori care mă influenţează mizerabil de legal. Acum îmi doresc să fiu din nou copil şi să îmi retrag dorinţa, să îmi doresc să fiu doctor sau oricum... ceva mai uşor. Dar nu se poate, sunt obligată să joc până la ultima carte fără ca măcar să banuiesc ce se va întâmpla mâine, fără să ştiu dacă voi mai fi fericită ca ieri sau dacă rămân la fel ca azi, plină de gânduri şi remuşcări. Cât de uşor era să părăsesc locul de joacă atunci când eram supărată, acum rămân cu furtuni de sentimente, cu mii de întrebări şi lovituri fatale. Aş vrea să fiu copil din nou, să sper, să mint şi să fiu certată de ai mei, să râd cu poftă, să joc acele prostii care nu aveau nici o noimă, să pot să mă murdăresc de nisip şi să nu fiu supărată. Ştiu că toţi avem dorinţe- am fost învăţată că un om cu dorinţe e un om viu - dar una există în fiecare trup zdrobit de realitatea crudă din clipele sălbatice, pe care le petrecem fiind dezamăgiţi de cineva sau de ceva, şi anume să fim din nou copii. Nu cred că pe acest pământ se află o persoană care nu şi-ar dori să reia de la capăt povestea , măcar să schimbe o decizie luată la nervii de copii într-o ceartă stupidă. Da,e adevărat că în fiecare suflet obosit se găseşte acel copil nemuritor însă sunt foarte puţini cei care reuşesc să profite mârşav de magia acestuia cu toate că este singurul lucru care ne diferenţiază unul de celălalt. Îmi doresc pentru o clipă, pentru o oră sau un minut să fiu din nou copilul protejat de lacrimi şi durerea realităţii crude de către părinţii ce o dată de mult, erau şi ei fericiţi împreună. Din păcate slăbiciunea mea este singurătatea dar încep să mă obişnuiesc cu ea, mai mult sau mai puţin...

lunea... prin muzică:)

...

Nu sunt atât de puternică precum par. Sunt atâtea nopţi şi atâtea zile când tot ce îmi doresc este să fiu ţinută în braţe. Uneroi nu vreau să vorbesc despre ce mă doare, uneori vreau doar o îmbrăţişare. Vreau pe cineva care mă va ţine în braţe şi mă va lăsa să plâng. Îmi place când oamenilor nu le e teamă să arate ce simt. Dar nu îmi place când fug de adevărul din inimile lor.. Ştiu ce înseamnă să fii rănit, să te doară. Eu cred că toţi oamenii sunt buni la inimă... și sincer, sper din tot sufletul să nu mă înşel..

amnezie a sufletului...

După multe zile de amânat, am reușit să văd filmul "The Vow", un film care îl recomand cu drag, e inspirat din poveste adevărată; e imposibil să nu înveți ceva din el. Știi ce mi-am dat eu seama? Am perioade în care sufletul trece printr-o amnezie, da, o amnezie a sufletului, atât de puternică încât simte ca are sentimente dar nu știe pentru cine sunt! Sufletul ajunge într-un stadiu în care se rătăcește în propria lui viață, devine amnezic și nu mai știe de ce a ales pe acel cineva și cum ar trebui sa se comporte de acum încolo! Am trecut prin aceasta amnezie de ceva timp, și încă învăț să-i amintesc sufletului de ce am ales să împart sentimentele cu acel cineva, de ce am ales să iubesc și cum să iubesc. Probabil ține de faptul că fiecare își are perechea undeva acolo, tot ce trebuie să faci e să aștepți și să te consulți cu sufletul înainte de a face un pas. Încă am amnezie, dar e atât de ușoară încât dacă mă forțez, îmi pot aminti totul; dar se întâmpla ca sufletul să vrea sa fie amnezic, pentru o vreme, sa-și adune forte noi, să retrăiască momente plăcute, să se reîndrăgostească, să treacă prin toate stările de fericire care aduc la vindecarea amneziei.... Sufletul meu vrea să fie amnezic, așa cum tu, când citești o carte care ți-a plăcut foarte mult, ajungi sa iți dorești sa nu o fi citit, ca să o poți reciti cu aceleași emoții....totul ține de emoții, acele emoții puternice de care sufletul e dependent!

lunea... prin muzică:)

R.I.P Tata(5 ani)

Anii trec ... dar durere rămâne veșnic aprinsă în suflet ... 5 ani ... 5 ani de dor ... 5 ani în care aștept să te întorci din această călătorie... 5 ani în care m-am mulțumit să te vad în poze și în amintirile adunate în 18 ani :( Au trecut cinci ani de când tata s-a dus. Departe. Atât de departe încât numai gândurile bune îl pot ajunge din urmă, spre a-i fi balsam pentru inima bolnavă. Dar poate că în cer nici bolile de inimă nu mai au putere. Luna noiembrie este una tristă pentru familia noastră şi aşa va fi întotdeauna. Într-o lună noiembrie năprasnică şi indiferentă, tata s-a grăbit să ajungă mai aproape de Dumnezeu. Acum se înveleşte cu o aripă de înger şi priveşte către noi, dorindu-şi să ne fie bine. Da, tată, ne e bine. Iubim. Trăim. Muncim. Încercăm să luăm frumosul din fiecare zi. Da, ne e dor de tine. Nespus. N-am uitat şi nu voi uita vreodată cum spuneai să trecem cu vederea toate răutăţile lumii şi să ne vedem de ale noastre. Cinstit. Ca să punem capetele pe pernă, seara, cu linişte în gânduri şi suflete. “Imediat după înmormântare, când totul a luat sfârșit, când toți ceilalți s-au dus către casele lor cu sufletele încărcate de tristețe, eu am rămas. Am rămas în fața mormântului încercând să accept cele întâmplate. Nu mi-am dat seama, până ce nu s-a terminat totul, abia atunci am realizat prin ce am trecut. “Ce e moarte? Nimic mai mult decât o clipă.”- spunea cineva. Dar viața, ce e? nu tot o clipă? În ochii lui Dumnezeu, ceea ce pentru noi e o eternitate, pentru El e o fracțiune de secundă.” (Jurnalul de dincolo)

obosită...

Astăzi sunt obosită. Ieri am fost epuizată. Am trăit o epuizare interioară extremă, în care trecutul și prezentul n-au mai părut a avea vreun rost... de fapt, nici nu au... m-aș fi întins undeva să văd cerul și culorile toamnei și să închid ochii... și apoi ceva să vina și să strivească fiecare celula din corp care doare, să șteargă tot ce a fost și este... să uit fiecare cuvânt, fiecare lacrimă, fiecare respirație, fiecare zâmbet, fiecare atingere, să uit de neputință, durere, slăbiciune și vinovăție, să uit de nopțile albe, să uit de mine. Și totuși toate sunt aici, parte integrantă în mine... și vor fi... uneori ies la iveala și lovesc ca naiba... este doar viață... și trece... zi după zi. Cu toate astea astăzi am primit în dar un curcubeu.