My life... is the word

Viaţa mea este cuvânt. Poveşti despre ce a fost şi nu încetează să mai fi pentru un suflet, în care s-au perindat atâţia paşi. Lumea mea s-a născut prin cuvânt, din dor, iar dragostea ar fi trebuit să vindece durerea acestei lumi. Speranţa însă, un cuvânt atât de frumos dar atât de fragil, îşi pierde repede aripile de zbor, iar cuvintele rămân doar o rană a tăcerii. Pornite ca un cântec de inima, uneori mi-au zdrobit sufletul. Am ajuns în viaţa ta prin cuvânt şi am rămas datorită cuvintelor, ca o virgula între răspuns şi tăcere. Am învăţat sufletul să te iubească, l-am modelat, i-am dat aripi să zboare. Apoi, când a trebuit să zboare liber spre inima ta s-a transformat doar în tacere, de teama sa nu fie plâns într-o lacrimă.

behind words

În spatele cuvintelor se află sufletul meu care visează. Corabia vieţii m-a purtat uneori pe valuri amăgitoare încercând să gasesc o stânca de care să-mi sprijin visele. Am devenit un suflet renăscut din furtuni, de dincolo de nori. Cerul şi-a lipit adesea obrazul de inima mea, rispind lumina în valuri de tristeţe. Ne despărţim ca să ne apropiem, ascunzându-ne sentimentele sub colţuri de suflet. Am plătit cu lacrimi amare fiecare zâmbet, fiecare floare prin care mi-am marturisit sentimentele. Nu voi putea fi niciodata altceva decat ceea ce sunt, un inger care plange la lumina cuvintelor. Mă întorc cu faţa spre locul unde am învăţat să râd, să iubesc, să fiu om, sentimente topite în roua dimineţii.Am luat cu mine vise şi speranţe şi le port în suflet iar restul e iubire.

garden... of my soul

Mulţi consideră că într-adevăr mă cunosc. Amici, rude, colegi, vechi cunoştinţe. Sunt oameni în preajma cărora stau şi peste 6 ore / zi.Pentru mulţi par fata tăcută, timidă. Pentru alţii nebuna veşnic veselă. Unii mă găsesc extrem de feminină, unii mult prea băieţoasă. Unii ma etichetează prea devreme şi pe nedrept, unii nici în ziua de azi nu şi-au făcut o părere concretă despre mine.Cine sunt eu? Nu există nimeni care să deţină în intregime răspunsul la această întrebare. Probabil nici măcar eu. Puţini sunt cei care ajung să mă cunoască într-o oarecare măsură.

Uneori, în viaţa mea (colorată în cele mai bizare nuanţe, clădită pe cele mai denivelate petice ale existenţei, gata oricând să se dărâme) pătrunde căte un om care mă determină să cred că merită, că-mi poate fi prieten, că mă poate cunoaşte. Printre miile de buruieni răsare timid, un boboc mic, alb-azuriu: speranţa. Apoi unul şi mai mic, în tonuri calde: încrederea. Uşor, aceştia încep să crească, să se deschidă, deşi vremea nu le prea prieşte. Dar de cele mai multe ori se ofliesc înainte să înflorească. Din cauza vreunei furtuni cumplite, sau a unei secete neanunţate. Iubirea ce a reuşit să ia naştere din cele două flori se transformă în durere şi grădina sufletului meu rămâne întunecată, plină de buruieni şi bălării şi-atât, iar pământul uscat, la fel ca obrajii mei, căci şi lacrimile mi-au secat.

N-am fost niciodată copilul care să creadă că viaţa-i roz şi că umblă câinii cu covrigi în coadă. Dar cruzimea, egoismul, prostia, nepăsarea ce, îneacă lumea, întrece orice limită a ceea ce credeam.

...

late ...in the night...

Sunt atât de tristă , nu mai am speranțe în mine, nu mai am nimic. Simt o dezamăgire profundă față de tot ce mi se întâmplă, nimic nu este în favoarea mea, nici la 4 noaptea nu reușesc să adorm, nici să plâng nu mai pot. În puținele clipe în care reușesc să închid ochii, visez lucruri care mă fac fericită, dar mă trezesc și totul se spulberă, mă simt înconjurată de un pustiu imens.

S-au adunat toate peste mine, suflet frânt, tristețe, singurătate, nesomn, durere, cred că deja am intrat în depresie.

a part of ... me ...

Am o cutiuță într-un colț al sufletului. Și acolo zace multă durere. Am strâns în ea disperare, sânge de pe răni neînchise încă, tristețe, coșmaruri, nopți întregi fără somn, epuizare psihică. Eram o legumă atunci, o umbră, un om care nu mai trăia nici măcar pentru el însuși. Nici nu aveți idee ce se întâmpla cu mine atunci, prin ce chinuri treceam.am vrut să îmi iau viața, dar m-am oprit la timp... Am fost slabă, dezamăgită, luată în bătaie de joc poate, umilită...sau toate astea la un loc. Sunt din fire extrem de sensibilă, foarte emotivă și urăsc asta cel mai mult la mine. Pentru că dacă nu eram așa, puteam închide ochii atâtor lucruri în care nu m-am putut acomoda, atâtor oameni care pur și simplu și-au bătut joc de mine.

În loc să stau și să mă integrez, am fugit și am lăsat totul. Doar pentru că sunt altfel. Iar toate astea s-au strâns în mine. Și-mi mai doboară încă moral. Sunt clipe în care simt că cedez pur și simplu, că nu am putere să redeschid acea cutiuță. Însă acum sunt obligată să o fac și deja apăsarea asta îmi ia suflarea. Ochii îmi sunt numai în lacrimi, chiar dacă nu observă și nu știe nimeni asta.Doar sufletul meu.

În el îmi caut puterea, dar încerc să nu mă ascund de puterea care ar trebui să fie în mine. Însă nu am curaj să o caut.Și plâng. Și iar plâng. Și nu mă pot ajuta. Îmi este teamă să nu cad. Cuvintele nu îmi sunt de ajuns și nici de folos pentru a putea spune ce mi se întâmplă de fapt.

Și cu atât mai mult nu pot fi înțeleasă. Aș vrea doar să nu mai plâng și să fiu puternică, dar nu știu dacă pot, pentru că de câte ori deschid cutiuța aia, în mine se strânge tot răul ăla care mă torturează. Și vreau să se termine odată, deși știu că numai eu îi pot pune capăt! :( Există în mine încă probleme nerezolvate cu mine însămi...

the rest is... silence...

Culoare de martie. Miros de primăvară. Soare prietenos şi păsărele vorbăreţe. Scenariu de vis frumos. În teorie. Altfel, gânduri triste care nu mă lasă uneori să dorm. Probabil e astenia. Lipsa de culoare vie şi de fructe proaspete din pom. Încerc să mă automotivez şi să zâmbesc în fiecare zi, chiar şi atunci când mai simt nevoia să plâng. Viaţa e mai frumoasă dacă o zâmbeşti. Aşa auzisem undeva, prin carţi. Dar viaţa reala te doare uneori, şi zâmbetul nu mai pare firesc. Nu spun că sunt tristă, pentru că nu sunt. Am motivele să zâmbesc, sufletul îmi zâmbeşte, dar uneori aş vrea să fiu mai mult decât sunt, mult mai mult decât merit, imens de “mult mai mult” faţă de cine sunt acum. Privesc în jur şi văd oameni care ştiu să fie mult mai mult. De ce nu aş putea şi eu. Dar pot. Atunci de ce nu sunt? Toate la timpul lor, sau poate o schimbare de perspectivă. Lucrurile sunt diferite, oamenii nu sunt ceea ce par. Par mult, oferă puţin. Aud cuvinte frumoase la adresa mea, şi involuntar, le ignor. Nu cred în complimente, doar în fapte. La asta se rezumă tot: cât, ce, cum ai făcut. Ce a rămas. Şi mai e ceva…niciodată nu am vrut să fiu ceea ce sunt alţii. Poate asta e problema mea...

Love ... is in the air ...

Ţi-am zărit azi chipul...Te-am privit îndelung ... îmi eşti atât de drag încât mereu rămân fără cuvinte în faţa ta. Simt că sunt om, simt că trăiesc şi încep să resimt acei fluturi din stomac ce îi simţeam prin clasa a noua. E uimitor că totuşi pot să vorbesc, dar ştiu…mă balbai! ... Am trecut de multe ori unul pe langă altul, mereu ne-am privit şi ne-am zâmbit. Ştiu, sună foarte pueril, dar parcă suntem doi copii…doi copii mai mari! Nu aştept nimic de la tine. E o piesă de teatru, încă doar o piesă de teatru în care momentan doar eu sunt actor şi tu faci figuraţie. Nu m-am gândit ce fac mâine şi nici nu vreau. Nu m-am gândit dacă mâine te voi reîntâlni şi tu îmi vei spune ceva ce voi face sau ce îţi voi spune. Mai mult ca sigur că mă voi fâstaci şi o să îmi caut cuvintele…dar totuşi azi sunt bucuroasă că ţi-am văzut chipul, că ţi-am atins privirea... că ţi-am auzit vocea ...

Life... is ... beautful ...

Viaţa, ciudată conjuctură. Ieri am plans, azi iubesc, mâine zâmbesc. Iar într-o zi, mor. Toate, într-un pachet atractiv de cuvinte şi fapte. Finalul este singurul lucru cert al unei vieţi trăite. În rest, e o continuă căutare, disperare, încercare. În tot demersul viu, cel mai trist şi dureros aspect este… singurătatea. Nimic nu are sens, culoare sau miros fară cineva care sî te înţeleagă, să te asculte, să îţi confirme existenţa. Cunoşti oameni, unii rămân lângă tine, alţii rămân doar accesorii păstrate în cutii. Cândva, nu demult, aveam o cutie fermecată. În ea ţineam toate amintirile frumoase. Uitasem că timpul e crud, şi are dreptul să le şteargă. Păstrez încă câteva, sunt verzi, sunt minunate. Dar ele nu îşi găsesc locul în prezentul de “azi”. Uneori visez lucruri frumoase, care imi spun ceva. Dar de cele mai multe ori rămân şterse, umbre ciudate ale lucrurilor care au fost, ale oamenilor care s-au plimbat prin viaţa mea. Nu regret trecutul, fiecare gest şi gând m-a învăţat ceva. Sunt aici, pentru că am fost cândva, acolo... dar stau şi mă gândesc… de ce sunt unele clipe pe care le uiţi, si altele…pe care, oricât ai vrea, nu le poţi uita.

A Mai Trecut Un An Din Viata Mea...

Timpul trece. Nu a îngheţat. Nu stă pe loc. A mai trecut un an din viaţa mea… am mai adăugat un trandafir în buchetul vieţii. Privesc în urmă şi-mi amintesc cu nostalgie clipele fericite prin care am trecut. Îmi amintesc cu lacrimi pe obraji de perioadele care m-au maturizat. Uneori, aş fi vrut să rămân copil pentru totdeauna. Poate aşa, nu aş mai fi aflat ipocrizia care este în jur. Minciuna şi falsitatea care mă pândeşte pe după colţ. Poate nu aş mai fi ştiut ce înseamnă să lupţi pentu ceva, ce înseamnă să fii responsabil. Timpul se scurge ... tot mai repede ... rămânând în urma amintiri ... astăzi deschid cutiuţa cu amintiri pentru a mai adăuga câteva şi pentru a le revedea pe cele vechi ...

Lost

În urma ultimelor experiențe cu oamenii dragi din viaţa mea,mi-am promis mie însămi că o să mă schimb. îmi promit solemn că de acum voi fi altă persoană. Chiar dacă înghit în sec, chiar dacă o să am nenumărate păreri de rău sau rgrete nu o să imi mai calc pe orgoliu pentru oamenii dragi.

În general, pentru oamenii apropiaţi sufletului meu sunt in stare de orice, fac totul şi o fac din inima. Dar urăsc să fiu luată drept proastă, să fiu calcată în picioare pe nedrept şi mai ales să nu fiu apreciată pentru ceea ce fac.

Nu mi-a plăcut niciodată să mă comport urât intenţionat cu o persoană sau să fac lucruri pe care pe urma să le regret. De aceea, întotdeauna m-am ghidat dupa ideea de a nu face lucruri care nu aş vrea să le pătesc eu. Dar totuşi suntem oameni si e normal să mai greşim. Şi la fel de normal e să iertăm la rândul nostru când cineva greşeşte.

Dar aici problema e dacă acea persoană învată din greşelile pe care le face... dacă nu învată nimic, înseamnă ca e nesimţită şi nu ar trebui să facă parte din viata ta...

Martie... și totul se trezește la viată...

...sau cel putin aşa ar trebui ...

Este 1 Martie şi, în afară de faptul că e ziua mărțișorului , este şi ziua în care incepe oficial primăvara,dupa părerea mea cel mai frumos anotimp al anului. Din păcate , iarna se încăpățânează şi nu vrea să mai plece. Azi a nins.A fost o adevărata zi de iarnă.Şi frigul de afară, cu cele câteva grade sub zero, tot a iarnă miroseau… Nu zic ca n-a fost frumos, dar parcă aștept deja să coboare primăvara… Abia aştept sa învie natura, şi noi o data cu ea… Vreau să simt din nou mireasma florilor de primăvara, pe-a carei valuri plutește mandră dragostea…

"Să avem o primăvara plina de culoare, lumină şi bucurie! Şi să ne lasăm seduşi de zborul fluturilor şi mireasma florilor! Primăvara Fericita tuturor!"