lunea... prin muzică:)

dezordonată...

Sunt extrem de dezordonată. Și nehotărâtă într-un mod care reușește să te enerveze până la urmă. Nu știu să fiu altfel. Nu știu cum reușesc unii oameni să aibă o ordine exemplară în casă, în viață, în gânduri, în sentimente. Pentru mine nu e niciodată alb sau negru, căci eu pot găsi o multitudine de nuanțe chiar și în aceste două nonculori. Eu nu spun niciodată cu ușurință da sau nu pentru că mai am și varianta “poate”. Eu iubesc și nu iubesc ploaia, îmi place și nu-mi place vara, îmi place aglomerația, dar ador liniștea, aleg oricând cartea, dar îmi place să văd și filmul, îmi plac plimbările, dar aș alege să lenevesc cât e ziua de lungă pe un petic de nisip în apropierea apei. Născută toamna, i-am furat acestui anotimp dualitatea. Pot fi la fel de caldă și de prietenoasă ca un început de septembrie și pot fi rece și neplăcută ca o zi înnorată de noiembrie. Revenind la partea cu dezordinea. Eu pierd tot timpul lucruri. Și sentimente. Și uit. Uneori, îmi uit și sufletul în mâinile altor oameni. Mă pierd și mă uit și rătăcesc pe străzi pustii, cu sens unic, încercând să regăsesc părți din mine. Nu, cu siguranță nu sunt un om ordonat. Cu atât mai puțin când vine vorba de sentimente. Acolo, niciodată nu e totul în ordine.

lunea... prin muzică:)

She wants. She makes. She is.

M-am privit multă vreme prin ceilalți. Fie prieteni, fie cel de lângă mine, fie banii din portofel, fie cartea din geantă sau gusturile în materie de filme. M-am privit mereu din laterale, din alte perspective, din oglinzile altora. M-am redus la a fi apreciată de alții și am căutat mereu să mă explic. Să fiu corectă, rezonabilă, tolerantă, normală. Să nu rănesc, să nu destabilizez, să nu acuz, să nu judec. Să fiu în raza vizuală, sprijin fidel, să răspund la telefon oricând, să fac cumva să fie bine pentru toată lumea. De multe ori am preferat să le caut scuze celor din jur și să le accept afirmațiile de genul, ”așa sunt eu, dacă nu-ți convine, pleacă”. Dar eu la capitolul plecat, am stat prost. Am părăsit de puține ori în urlete și depresii. Că pe mine natura m-a făcut să stau, să accept și să sper la mai bine. Să tânjesc, să asigur, să ofer iubire și ajutor moral… că se vor întoarce toate. Dar la ce bun că se întorc? Când eu mă aflu în altă ipostază a vieții? Când oricum nu mă mai ajută, poate doar îmi ung orgoliul cu miere, dar la ce bun? La ce bun că o să primesc eu vreo mulţumire de la unii care cândva mi-au ars-o peste freză? N-am chef să dau eu lecții de viață. Dar pot să cer, să-mi asum și să aleg. Pot să fiu liberă și pot să fiu conștientă de sinele meu. Pentru că viața m-a învățat că nu am nevoie să fiu ridicată în slăvi de ceilalți dacă eu, în ochii mei, sunt mulţumită cu mine. Sunt un om fidel. Al dracului de fidel atât în iubire, cât și în prietenie. Dar să fie pe bune, din aia clasică. Din aia despre care au făcut unii mai deștepți filme. Din aia care te face să te cutremuri când citești despre ea. Altfel, drame ieftine, amestecat direcții aiurea, căutări absurde și descărcări de personalitate neformată nu mai accept. De ce? Pentru că nu mai vreau. Pentru că nu mă obligă nimeni. Pentru că asta nu mă face un om mai rău. Sau mai bun. Sau mai prost. Sau mai slab. Pentru că pur și simplu am ajuns în punctul ăla în viață în care îmi sunt autosuficientă cu cei pe care îi am în jurul meu, și-n care sunt destul de matură să trântesc uși în nas, fără să mă mai smiorcăi apoi. Sunt sigură că există persoane care mă iubesc și mă iau pentru cine sunt eu. Nu pentru ce pot să ofer, nu pentru nevoile pe care le pot satisface (fizice, emoționale, morale). Deci nu poți să dispari din viața mea fără nicio explicație, nu poți să mă iei și să mă dai deoparte, nu poți să mă lași să vin ca să mă respingi. Pentru că am niște principii bine înrădăcinate-n mine care nu-mi permit să mă las umilită. Și pentru că nu merit. Eu sunt acea tânără care poate iubi altfel. Cu totul. Fără ascunzișuri. Fără jocuri. Fără minciuni. Și care-și poate asuma asta până la capăt, în purul adevăr. Dar a nu fi uitat că-s și femeia care “poartă mereu un revolver la glezna stângă” și care e dispusă oricând să te pedepsească pentru nedreptate. Așa că mai bine zic să trăim în pace. Nu mă face să vreau să te rănesc. Și asta suntem toți și toate. Nu ne obligă nimeni să stăm. Și noi nu obligăm pe nimeni să rămână. Există întotdeauna un drum în spatele altei uși. Pune mâna pe clanță! Și asumă-ți odată cine ești!

lunea... prin muzică:)

Nu vreau un final fericit...

Poate eu, poate tu...poate cineva o să-şi dea seama la un moment dat că viaţa este un dar, un privilegiu! Nu ştim să avem grijă de ea, nu ştim cum să preţuim toate momentele frumoase, nu le simţim când le trăim, însă le regretăm atunci când ne amintim de ele. Nu ştim să vedem frumuseţea ţării noastre, verdele pădurii, albastrul mării şi minunatele peisaje ale anotimpurilor. Mergeam cu trenul şi la un moment dat îmi spune cineva: " Văd că iţi place foarte mult să priveşti pe fereastră", m-am uitat la el şi i-am răspuns simplu, fără niciun alt comentariu:" da, îmi place mult." Mulţi privesc viaţa ca un drept, poate doar atunci când s-ar afla în centrul a 1000 de persoane moarte şi-ar da seama de adevărata valoare a ei. Uneori găsim fericire doar în vise, plecăm departe de ceva ca să ne liniştim, să lăsăm în spate toată agitaţia şi unde ajungem? Ajungem să ne simţim şi mai nepotriviţi în acel loc, ajungem să plângem pentru că totul este diferit, sa ne umplem cu energie negativă, ci nu cu suflet plin de bucurie, de linişte. Nu mai suntem fericiţi de teamă că mereu trebuie să se întâmple ceva rău care să schimbe totul. Nu vreau un final fericit, vreau o istorie care să nu se mai termine niciodată, finalurile fericite sunt doar poveşti care nu s-au terminat.

Dezamăgire...

Nu îmi place ce sunt. Nu îmi place cum sunt. Nu îmi place cum mă comport. Nu îmi plac gândurile şi aspiraţiile mele. Nu îmi place cum arăt. Nu îmi place nimic. Urăsc că oamenii îmi evită prezenţa şi nu îmi pot face prieteni. Am senzaţia că sunt singură şi e doar vina mea că mă izolez... probabil. Am ştiut când greşesc... am vrut să greşesc.... dar nu îmi pot asuma consecinţele. Lumea asta devine un ştreang care mi s-a înfăşurat în jurul gâtului şi ameninţa să mă sufoce... am senzaţia că rămân fără aer. Sunt o dezamăgire...cea mai mare... şi doare că persoană căreia i-am trădat încrederea sunt chiar eu. Aş vrea să fug de problemă... dar unde naiba să fugi când problema e propria ta fiinţă? Am nevoie să inspir adânc. Trebuie să reuşesc să mă calmez. Ziua asta e oribilă, faptul că mi-am urmat toate impulsurile cretine a reuşit doar să îmi înrăutăţească lucrurile. Am nevoie de iertare. Dacă aş fi în locul lor m-aş cobsidera o jigodie. Poate sunt, dar am şi alte părţi. Încercaţi să le cunoaşteţi pe toate înainte să mă judecaţi, dar până la urmă cine sunt eu să dau sfaturi.. Am nevoie să dorm ani buni. Aş vrea să mă trezes doar când uitaţi. Doar când voi uita. Aş vrea să trăiesc atunci când trebuie.. Am nevoie de un Dumnezeu, dar ştiu că nu există. Orice aş face sau aş încerca să gandes pur şi simplu nu pot să mai cred. Am pus prea multe întrebări şi nu am primit nici un fel de răspuns. Am văzut mult prea multe nedreptăţi. Nu, nu mai cred în Dumnezeu.. şi cum aş putea regăsi ceva ce nu există?!

13 Martie ...

Este ziua mea de naștere. Nimic deosebit, nimic special, doar că am împlinit frumoasa vârstă de 25 de ani(un sfert de secol) și mă simt minunat. Nu îmi doresc de ziua mea decât fericire, o fericire în care să mă cufund complet și să mă regăsesc, tot eu cea visătoare și plină de optimism. Este trist , dar mulți dintre noi ne amânăm fericirea la infinit. Și nu din cauză că în mod conștient ne-am planifica astfel , ci fiindcă continuăm să ne auto convingem că : ” odată , cândva, vom fi fericit”. Ne spunem că vom fi fericiți când ne vom plăti datoriile, când terminăm școala , când vom avea prima noastră slujbă, sau când vom fi promovați. Ne auto convingem că viața va fi mai bună după ce ne căsătorim , avem un copil , apoi un altul. Apoi suntem frustrați , deoarece copii nu sunt suficienți de mari – vom fi mai mulțumiți când vor fi mai mari. După aceea , suntem frustrați că sunt adolescenți. Vom fi cu siguranță fericiți când vor ieși din această fază. Ne tot spunem că viața noastră va fi completă când ne vom lua o mașină nouă , când ne vom putea petrece o vacanță minunată, când ne vom pensiona. Și așa mai departe ! Între timp viața merge înainte. Adevărul este că nu e timp mai bun pentru a fi fericit decât momentul prezent. Dacă nu acum, când ? Viața îți va fi mereu plină de provocări. Este mai bine să te împaci cu acest gând și să te hotărăști să fii fericit oricum. Unul dintre citate mele favorite i se datorează lui Alfred Souza. El spunea așa : ” Pentru mult timp mi s-a părut că viața era pe punctul de a începe – adevărata viață. Întotdeauna apărea însă vreun obstacol în cale, ceva prin care trebuia să treci, vreo treabă neterminată, o datorie de plătit. Apoi urma să înceapă viața. În cele din urmă mi-am dat seama că toate aceste obstacole erau de fapt viața mea . ” Această perspectivă m-a ajutat să înțeleg că nu există o cale spre fericire. Fericirea este calea. Așadar, de ziua mea îmi doresc doar fericire, restul vine de la sine...

lunea... prin muzică:)

totul are sa fie bine ...

Pentru prima oară m-am uitat în oglindă. Altfel. În ochii mei. Nu m-am uitat niciodată-n ochii mei. Deşi erau roşii şi încercănați, am privit în ei. M-am uitat numai în poze până acum și uneori mi-au plăcut, dar deseori am regretat că nu-s negrii-arămii. Azi m-am uitat în ochii mei și m-au surprins că-s vii și înflăcărați. Că-s ochi de om îndrăgostit. Cu sclipirea aia care duce spre nebunie frumoasă. Eu nu mai simt nevoia să aflu de la alţii cine sunt de fapt. Și nu mai simt nevoia să spun nimănui despre mine. Dar simt nevoia să îţi spun ţie cât te iubesc. Eu nu mai simt nevoia să alerg hai-hui, ci să stau, să îţi aparţin. Convinsă sunt că degetele mele vor scrie tot mai des despre chipul tău. Și că buzele mele vor şopti numele tău întruna. Și cu siguranţă că o să-mi fie dor de tine cu fiecare zi în care nu te voi vedea. Dar în fiecare zi, în fiecare zi iubirea va fi acolo. Eu am simțit pentru prima oară că aparțin cuiva. Că depind de tine, că nu trebuie să mă zbat să vii la mine… că eşti al meu. Eu am simțit că-s eu cu tine într-un univers perfect şi că totul are sa fie bine.

curațenia... de primăvară

Am hotărât să mă reprofilez. Nu, nu îmi schimb facultatea și nici orientările... Doar că îmi revizuiesc atitudinea. Nu voi înceta să mă port frumos cu toată lumea, în schimb voi înceta să trag de oameni, să mențin prietenii care n-au fost să fie, sau să mă chinui să nu pierd persoane... sau să încerc să fac alte persoane să se întoarcă la mine. Nu. Nu mai fac așa. Cine vrea să rămână, rămâne, iubește, iartă... Cine vrea să-mi fie alături nu are un interes și nu se așteaptă la rugăminți pentru a-mi rămâne aproape. Consider că în momentul de față, doar cine trebuie este aproape de sufletul meu. Și cine dorește să plece... este poftit afară, fără alte insistențe. :) Exact. Plecați! Vor rămâne doar cei vrednici...

lunea... prin muzică:)