Dream come true ???

Când eram mică visam să fiu doctoriță, pentrucă asta auzeam și de la alții și oamenii reacționau frumos când auzeau asta… plus că îmi doream să îi fac bine pe oamnei … am crescut si am terminat Şcoala de Asistente … un vis pe jumătate realizat … şi cunoscând acum cum stă treaba cu medicina , mă mulţumesc cu jumatate de vis împlinit … a fi medic implică o responsabilitate enorma iar eu sunt mult prea implicată în ceea ce fac şi aş lua tot stresul pe care il implică un caz cu mine peste tot…

Cu trecerea timpului obţiunea mea s-a schimbat… visam să fiu actriță, să primesc tot timpul flori, să mă văd la televizor și să fiu admirată.Faceam teatru de papuşi şi scenete când eram în şcoala primara … eram fascinată de ceea ce faceam la momentul respective îmi doream sa continue la nesfârşit… apoi …visam să fiu cântăreață, dacă doamna învăţătoare a zis că am talent, era clar, it was meant to be… am participat la diferite spectacole unde am luat locul I şi II … ţin minte şi acum ziua în care am cântat la Orăştie … cântecul “La Oglindă”… era o zi de Mai … stiu că aveam un mac în par…le cântam copiilor din faţa blocului , ţin minte ca ma puneau mereu sa repet "Rugă pentru părinţi"... frumoase clipe … care din pacate s-au terminat odata cu clasele primare … am continat să cânt în corul şcolii ,atât pe parcursul generalei (Şcoala este o cetate /Trebuie s-o cucerimât/ Hotărâţi pornim în viaţă…- aşa suna imnul şcolii)cât si la liceu (prima ora de muzică- A ruginit frunza din vii şi rândunelel au plecat / … Pustii sunt horele din sat- aşa m-am remarcat eu , ţin minte ca după aceea oră de muzică colegi mă puneau să le cânt … drăguţ , însă nu era acelaşi lucru …acum cochetez cu corul biserici , îmi place ce fac însă nu e ceea ce vreau … mi-aş fi dorit sa mă nasc într-un alt oraş … un oraş al posibilitaţilor… Vreau să cânt … un vis care îmi doresc să devină real cu timpul…

Când am mai crescut am visat să fiu psiholog, am terminat şi Facultatea de Psihologie … deci vis devenit realitate....

Vise??? Am multe ... mereu visez la câte ceva ... acum mă opresc aici ... poate voi continua într-o zi sau poate nu...

people ... and me...

Câteodată e uşor să te amăgeşti că poţi cunoaşte oamenii cu adevărat, îi etichetezi drept “normali” fără să-ţi dai seama de ce se ascunde în spatele maştii pe care o afişeaza . Când spui despre cineva “da, e OK”, omiţi că în spatele ochilor mari şi curioşi ar putea fi mai mult decât lasă cuvintele să se vadă… Poate un vis şi o poveste despre o plajă pustie, nesfârşite erori matematice şi reinventări din dorinţa de-a ajunge acolo. Poate mai multă aşteptare decât poate cuprinde o viaţă, uneori şi sclipirea necesară ca să te rupi din banal şi să-ţi urmăreşti visul până la celălalt capăt al lumii. Mă întreb ce cred oamenii despre mine, când mă plimb pe străzi cu privirea puţin pierdută, când vorbesc mai mult despre muzică decât despre alegeri raţionale, când îmi inventez motive să râd şi-mi plănuiesc fuga de lume, când mă citesc mai mult printre rânduri decât din sinceritatea auto-proclamată. Ascund în spatele pleoapelor un ocean de vise, poate cărţi nescrise, poate doar imagini inventate ca să fie descrise cu o voce mică, poate şi iluzia unor aripi ce nu mă lasă să cad. Curând, îmi voi regăsi şi eu marea, îmi voi face loc pe străzi pavate cu poveşti, mă voi regăsi acolo unde aparţin. Living the dream begins when you wake up happy.

slowly but surely

Uneori, paşii rătăcesc aparent spre nicăieri, de fapt spre destin, spre lumină. De cele mai multe ori, un zâmbet diferit prevesteşte o poveste mare – şi toată lumea vede piesele lipsă ale puzzle-ului, mai puţin tu, cea din spatele privirii care aşteaptă.Se spune că vei zbura mai sus cu cât suferi mai mult, că vei învăţa să apreciezi ceea ce ai abia când te vei fi hrănit mulţi ani cu speranţe, alergând pe drumuri pavate cu spini. Ştiu cât am aşteptat să pot zâmbi – şi asta-mi face zâmbetul mai dulce. Ştiu cât am aşteptat să pot iubi – şi nu fac economie de vise.Uneori, trebuie să zbori aşa cum te poartă vântul, cu aripile strânse, cu privirea spre umbrele de pe pavaj… încă puţin, încă puţin până vei putea privi spre lumină. De cele mai multe ori, e suficient să-ţi asculţi muzica din inimă, ca să ştii că eşti pe drumul cel bun.

Ea... Luna...

Astăzi este despre nimic... astăzi este despre linişte. Nici macar despre şoaptele ce-mi distrug creierii de câteva zile. Este doar despre... Ea... Luna... o iubesc.. e atât de tăcută, acolo departe unde e ea. Şi chiar dacă nu mă bagă în seamă, tot o iubesc. Chiar dacă poate nu mă vede printre miliardele astea de vieţuitoare ale planetei, sau chiar dacă sunt pentru ea doar o simplă târâtoare... totuşi ... în ciuda la tot... o iubesc...

"ies pe stradă și cânt....mi-e inima senină...zbor pe cer și pământ...și-n suflet am lumină...mă simt de parcă eu sunt ... a nopților regina iubesc lumea-ntreaga și cant e luna plina pe pământ!!!"

another me ...

Cu cât mă străduiesc mai mult să uit, cu atât îmi revin în minte toate vorbele și toate clipele trecute, dar important este acum faptul că nimic nu mă mai atinge, am devenit puternică, am devenit imună la tot ceea ce odată mă rănea. De fapt așa am fost mereu, dar nu am crezut în mine. Important este ceea ce am devenit. Cu cât vei încerca mai mult să mă rănești cu atât voi deveni și mai puternică, iar vorbele tale nu vor face altceva decât să mă întărească. Încearcă și vei vedea rezultatele. Aceea persoană slabă pe care puteai să o rănești la orice pas…a murit. A rămas doar trupul ei în loc, dar sufletul şi gândurile i s-au schimbat…Pentru unii a murit, iar pentru alţii abia acum a devenit ce trebuia a fi cu mult timp în urmă. Ţine minte:”Niciodată nu e prea târziu!!!”

Cândva...

Cândva, obișnuiam să fiu așa cum vroiam…Obișnuiam să râd, să mă plimb, să-mi cumpar prostii micuțe și colorate, să culeg flori, să primesc flori, să stau în ploaie, să citesc, să cânt când alergam pe muntelel din spatele blocului, săconstruiesccastele din vise, să îi aștept pe ai mei să vina acasă cu bunătați, să cred în Moș Craciun. Obișnuiam să fiu un copil obișnuit.Înainte , obișnuiam să fiu așa cum trebuia

Obișnuiam să zâmbesc când inima-mi plângea, să confund sentimentele, să greșesc drumul pe care mergeam, să cad și să mă ridic, să o iau de la capat pentru a merge mai departe, să uit și să iert greșeli de neiertat. Obișnuiam să fiu o adolescentă obișnuită.

Nu demult, obișnuiam să fiu cum vor alții… să fiu ascultătoare; să fiu tolerantă; să fiu supusă, să cred în oameni, să-mi fac speranțe, să nu-i judec pe alții, să ajut, să ofer zâmbete, să lupt cu morile de vânt, să cred în Destin, sa sufăr în tăcere fără să deranjez pe nimeni.

Astăzi, încerc să cumpăr cu bani mărunți lucrurile de mare valoare; îmi doresc

suflete în loc de cele mai prețioase bijuterii..; cred că destinul ți-l faci singur;

știu că merit tot ce e mai bun de la viață..

1 Septembrie

... şi … totul capătă un nou sens… Soarele va apărea mai rar şi nu ne va mai zâmbi aşa cum a făcut-o de atâtea ori, plimbările de seară vor fi înlocuite cu alte activităţi. Natura se va schimba la faţă. Copacii vor fi dezgoliţi de frunzele care au fost martore la mii si mii de lucruri, care au fost acoperiş atât pentru copaci cât şi pentru păsările care işi făceau cuiburi la umbra şi sub protecţia lor. Străzile vor fi mai goale, oamenii se vor ascunde sub haine mai groase, în case călduroase… Nu vom mai vedea albastrul deschis al norilor. Ei vor căpăta o culoare închisă, cenuşie, care va crea o atmosferă sobră.Totuşi, lăsând la o parte toate aceste schimbări, toamna are şi calităţile ei. Varietatea culorilor ce ne vor înconjura, vor creea o atmosferă de vis, în care problemele noastre de zi cu zi vor căpăta şi ele culoare, iar noi vom găsi rezolvarea lor. Frunzele căzute pe pământul rece, vor forma o pătură pentru acesta… o pătură ce îl va învelii atunci când nimeni nu îşi va mai aduce aminte de el…