liniştea ...

Pe nesimţite liniştea ţi se aşează peste suflet. Dar este o linişte grea, care apasă cu sufocare şi face ca aerul să nu-ţi mai ajungă în plămâni. La început nu i te împotriveşti, considerând că e o fază perfect normală. Te aştepţi să treacă la fel cum te-a şi cuprins, pe nesimţite, precum o masă de aer aducătoare de ploi. Dar timpul se scurge şi apăsarea devine tot mai grea, zdrobindu-ţi simţământe şi fiori, transformându-te în ceva ce cunoşti tot mai puţin. Nu ştii cum să i te adaptezi şi începi să te laşi prins de o amorţeală ce te îndepărtează de lume şi freamătele ei. Privirile care cad asupra ta arată tot mai ciudat, şi această dovadă a pierderii tale te doare şi mai tare. Ştii că orice ai spune ca să te aperi va suna neverosemil, întrucât tu însuşi nu mai poţi să crezi nimic, nici macar despre tine. Simţi că ai în faţă o prăpastie care zi după zi se face tot mai primitoare. “Nu e doar o chestiune de timp”, îţi spui atunci când dimineaţa îţi deschizi ochii şi nu înţelegi nimic, ca şi cum nu ţi-ar fi rămas decât corpul, fără substanţă. În starea asta încerci să-i convingi pe unii că eşti în regulă, pe alţii că îi iubeşti, totul dintr-un reflex al disperării pe care îl percepi doar tu. La finalul zilei te resemnezi, ştiind că ai mai avut o şansă. Închizând ochii te mai rogi pentru una…doar ca să o iei dimineaţa de la început.