zile şi zile ...

şi sunt zile în care sufletul meu e pustiu, sunt zile în care nu fac altceva decât să mă închid în carapacea mea şi să evit pe toţi din jurul meu… de ce fac asta? pur şi simplu uneori mă simt bine în singurătatea mea, uneori nu simt nevoia să vorbesc, cred că cuvintele sunt de prisos şi nimeni nu poate înţelege mai bine sufletul meu decât… eu … şi stau doar eu şi cu mine… gândindu-mă la tot ceea ce a fost şi va fii. Nu fac altceva decât să îmi plâng de milă sau uneori să mă încurajez singură... şi o fac atât de bine încât chiar cred că totul va fii bine, uit adeseori că viaţa însăşi e o piesă de teatru în care nu găsim decât actori... unii mai talentaţi decât alţii ,dar ce să fac? asta e viaţa şi nu pot trăi singură, deci îmi asum riscul de a crede că există şi oameni buni... oare mă înşel? Iar dacă nu… unde sunt? Sunt zile în care tăcerea sufletului meu e mai asurzitoare decât ţipătul unui pescăruş dar… cine să îl audă? Cine, dacă nu e nimeni în jurul meu? şi trec zile, nopţi, gânduri, vise, speranţe… toate trec … şi încep să mă usuc precum frunza toamna şi cad la pământ… în curând voi fii din nou ţărână căci din ţărâna am venit, în ţărână ne vom întoarce… ei şi? Cui îi pasă că din copac lipseşte o frunză? Nimeni nu va observa acest minuscul amănunt… şi căzută la pământ voi fii strivită de pasul grăbit al omului orb… ce nu mai vede astăzi durerea din jurul lui pentru că în sufletul lui suferă şi el şi poate… aşteaptă şi el la rândul lui că cineva să îi audă strigătul mut... şi uite aşa mă trezesc din nou singură... singură într-o tăcere imensă… tăcere pe care uneori o aleg singură şi în care uneori mă simt bine doar că… azi… azi… nu ştiu de ce azi… sunt atât de tristă încât aş putea îneca doar cu o lacrimă întregul pământ… sunt atât de tristă încât oftez doar… adânc ... off… şi aş pleca departe… atât de departe încât să uit de tot… de toate căci azi simt cum mă distrug…

lunea... prin muzică:)

just a day...

Stau tolănită pe canapea şi aproape plâng. Nu mă-ntreba de ce, pentru că nu voi şti ce să răspund. Poate doar am o zi mai proastă... Mă simt singură. Asta pentru că am senzaţia că până şi eu sunt împotriva mea uneori. Lupt cu mine, împotriva mea... De ce, e clar că nu ştiu. Ce aş vrea să ştiu e cum să evit situaţia neplăcută în care mă aflu acum. Vreau să ştiu că mă pot baza pe mine, în primul rând, pe capacităţile, aptitudinile şi posibilităţile mele. În schimb, sunt nesigură... Ştiu ce vreau, dar încă nu am găsit calea de a ajunge acolo îmi doresc. Trebuie să descopăr drumul, nu văd altă alternativă. Dar cum aş putea înainta dacă mă simt sleită de puteri, dacă fiecare celulă din mine pare amorţită? Trebuie să găsesc o cale, trebuie! Motivaţia, asta era! Sau, mai bine spus, automotivaţia, motivaţia de tip intrinsec... O să reuşesc să-mi ating ţelurile! Oricât de greu ar fi, nu e imposibil! Şi, chiar dacă am zile ca aceasta, când mă găsesc copleşită, vor trece şi voi trăi mai multe zile cu zâmbetul pe buze decât clipe cu lacrimi în colţul ochilor! Iar dacă mi se va face dor, o să las dorul să treacă!

lunea... prin muzică:)

pierdută printre gânduri ...

Mă trezesc deseori pe partea mea dreaptă de pat, înotând prin gânduri și prin amintiri. Cad în prăpastii de semne de întrebare și mă împiedic de semne de exclamare. Mă pierd între paranteze și tot pășesc haotic printre puncte de suspensie… Găsesc izvoare nesecate de iubire și de încredere și mă înec în băltoace mici de lacrimi și de singurătate. M-a obosit povara dezamăgirilor pe care le port pe umeri. Sunt grele, prea grele. Le port cu mine de prea mult timp și parcă nu mi-e cu putință să mă scutur de ele. O mare de neîmpliniri, de dureri purtate de vânt departe de tot, de neiubiri pierdute-n larg, de stânci înalte și reci care s-au înălțat puțin câte puțin. O mare furioasă și plânsă e în sufletul meu. Valuri care se sparg iute și puternic de mal și mătura tot în calea lor. Unde mi-e barca de salvare? Sau am ajuns la mal, dar senzația de înec nu a dispărut încă? Sunt prinsă în ghearele unui trecut care mă sufocă. Cred că nu mai știu să iubesc sau poate mi-e teamă sau poate nu mai vreau. Poate toate la un loc. Simt că irosesc clipe importante pentru că sunt blocată într-un labirint al amintirilor. Nu știu unde anume sunt în acest labirint, dar știu că vreau să ies. Vreau să mă regăsesc și să regăsesc puterea de a dărui și deschiderea de a primi cu toată inima. Poverile trecutului sunt adesea prea grele pentru umerii noștri fragili, mici. Ne julesc, ne rănesc și ne dor. Se spune că etapele durerii noastre sunt: negarea, mânia, teama, vinovăția, durerea, acceptarea. Am trecut de negare, de mânie, de teamă, de vinovăție și simt durere. Mă îndrept spre acceptare. Sunt pe drumul către un nou răsărit care să-mi încălzească inima ascunsă-n piept. Sunt pe drumul cel bun.

lunea... prin muzică:)

viitor...

"Viaţa înseamnă a transforma constant în lumină şi în flacără tot ceea ce suntem şi tot ce întâlnim. – Friedrich Nietzsche" Hmm...stau. Stau şi mă gândesc. Mă gândesc la viitor, la viitorul meu cel -sper- strălucit. Mi-am ales atâtea căi spre o carieră de succes, şi am eliminat tot atâtea. Sunt cu un picior pe pământ şi unul pe o treaptă. Încerc să urc..dar mi-e atât de greu. Mă agăţ de lucruri infirme sub auspiciile cărora stă ascunsă teama-mi. Mă închipui pe o scenă unde împietresc sub luminile reflectoarelor. Stau pur şi simplu, iar cei prezenţi râd în hohote. Treapta înseamnă - pentru mine - saltul uriaş din lumea nesigură, spre una certă. Desigur, îmi doresc sa urc aceea treaptă, dar repet, mi-e atât de greu. Mă răsucesc în firul vieţii , dar cu tăria de a nu-l lăsa să mă înconjoare. Ţin strâns de o parte a firului şi nu sunt gata să îi dau drumul. Însa, partea raţională din mine îmi şopteşte să las firul vieţii să-şi îndeplinească menirea. Adică să las soarta să-mi decidă viitorul .Cum aş putea face asta? Să ştiu că "altceva" îmi controlează viaţa şi tot ce e dincolo de ea. Pur şi simplu nu pot să mă las doar în menirea sorţii mele. Încerc să contribui cu ceva, oricât, numai să fac parte din deciziile ce îmi pot schimba radical destinul. Atunci ar fi un lucru măreţ pe care eu însumi l-am procreat. Destinul poate fi atât de prevăzător şi atât de absurd. Şi totuşi, "lucrurile absurde poate nu sunt frumoase, dar sunt agreabile, ne împiedică să murim de plictiseală"(Albert Camus).Chiar dacă destinul ne pregateşte un viitor strălucit sau mai puţin, viaţa merită trăită oricum. Viaţa e cea care ne transformă în oameni, în fiinţe cugetătoare, sociale, culturale. Ne transformă vieţile in filosofii, filosofii ce ne amprentează gândurile şi sentimentele trăite. Ne învaţă şi ne sfătuieşte cum şi când să devenim oameni. Când să renunţăm la partea noastră animală şi să ne alăturam fiinţei noastre cugetătoare ce dăinuieşte în fiecare din noi. Viaţa ne învaţă, în primul rând, să nu dăm niciodată înapoi şi să nu regretăm niciodată deciziile pe care le-am luat, ele sunt cele care ne transformă pe noi în oameni şi ne maturizează în cel mai adânc mod cu putinţă.

Ar trebui ...

Să zâmbesc pentru fiecare clipă trăită...pentru trecut, prezent şi viitor. Să zâmbesc pentru mine, pentru toţi cei care mi-au fost aproape când am avut nevoie, dar şi pentru cei care nu au fost...să zâmbesc pentru prieteni, dar şi pentru duşmani. Să fiu veselă în fiecare secundă, minut, oră... Să râd din tot sufletul..să râd iar şi iar.. Atunci poate nu aş mai avea timp să mă uit în urmă. Nu aş mai avea timp să mă gândesc la dezamăgiri, la anumite persoane. Nu aş mai avea timp să fiu tristă. Nu aş mai avea timp să mă gândesc la iubire, la noroc, la sănătate, la vise sau la viaţă. Aş zâmbi pentru tot ce mă înconjoară, bun, rău; aş zâmbi pentru dorinţă, pasiune, flirt. Aş zâmbi pentru zâmbet. Şi atunci aş fi fericită!

lunea... prin muzică:)

Revenire

"Nimic nu e pierdut dacă se are în sfârşit curajul de a declara că totul e pierdut şi că trebuie să reîncepem de la început." Julio Cortazar Am pierdut. Am pierdut atât de multe. Am pierdut lucruri, vise, amintiri, şanse şi din nefericire, oameni. Am ieşit din propria-mi cochilie şi m-am izbit de realitate. Poate nu am fost un om, o prietenă, o soră, o iubită, o fiică prea bună...dar nu cred că meritam. Cert este că am pierdut. Am pierdut în faţa vieţii, în faţa provocărilor, în faţa propriei persoane. Nu sunt melacolică. Doar îmi fac ordine în viaţă, în gânduri, în suflet. Dau startul unei noi ere. O eră a posibilităţilor, a sentimentelor. O eră a mea în care să-mi trăiesc viaţa prin a-mi asculta mai întâi inima şi de abia apoi mintea. Voi lăsa în urmă toate pierderile suferite. Dar voi încerca să nu le uit. Ele mă vor salva într-o bună zi. Ştiu asta. Poate pentru că îmi vor aminti de greşelile din trecut. Aşa voi învăţa să nu le repet. Am pierdut multe. Dar sunt sigură că voi câştiga la fel de multe. Am pierdut, spiritual bineînţeles, o prietenă, un iubit, un tată. Poate, într-o bună zi, îi voi recâştiga... dar până atunci, voi aprecia ceea ce am acum. Nu voi mai permite să mai pierd pe nimeni şi nimic. Voi strânge din dinţi şi voi lupta pentru tot. Pentru viaţă. Pentru prieteni.Pentru familie. Voi aprecia fiecare secundă, minut, oră, zi... Voi iubi şi voi simţi fiecare impuls al vieţii. Asta e tot ce contează. Şi poate am pierdut multe. Dar am câştigat la fel de multe..

lunea... prin muzică:)