ceaţă ...

De obicei merg repede prin ceaţă. Mă-nvăluie trist ceţurile dense, încerc să nu dau atenţie frigului umed ce brusc mă cuprinde şi înaintez repede. În dimineaţa asta ciudată, mohorâtă, ursuză, e o linişte de mormânt afară. Nici frunza nu mişcă, împovărată de rouă. Şi păsările s-au adăpostit sub pătura deasă, alburie şi tac. Suspect de linişte. În total contrast cu zgomotul infernal din mine. Astăzi, însă, nu pot păşi repede. Am încetinit. Am mers uşor, cu teamă parcă, despicând aburul gros ce-nvăluia toţi trecătorii. Atentă la chipurile ce treceau pe lângă mine, dornică de a descoperi ceva sau pe cineva. Căutând, fără putinţă de a (re)găsi. În clipa-n care nu voi mai căuta chip cunoscut printre trecătorii ce traversează piaţa mare, atunci ştiu că mă voi fi vindecat. Până atunci, caut siluete în ceaţă, tresărind la fiecare pas ori glas ce-mi pare uşor cunoscut.