Lunea prin muzica :-)

https://youtu.be/U-HfHDbTmBQ

Anestezie ...

Mă simt…obosită. Și mă simt confuză. Parcă lucrurile care credeam eu că mă definesc și-au pierdut complet semnificația. Aveam sentimentul că trăiesc într-un echilibru și că mi-am găsit calea, însă astăzi, acum, totul îmi pare haotic, fără nici o noimă. Toată agitația și stresul zilnic m-au copleșit, au pus stăpânire pe sufletul meu, care acum e amorțit, anesteziat. Da, ăsta este cuvântul potrivit. Mă simt anesteziată, dar nu sunt pregătită să intru într-o operație de regăsire a eu-lui rătăcit pe undeva prin lume.
M-am pierdut pe mine. Nu știu dacă asta are vreun sens pentru cineva, pentru că mi se pare că nu are sens nici măcar pentru mine. Nu mă mai regăsesc pe mine însămi în niciunul dintre oamenii din jurul meu.
Trăim într-o lume care este într-o continuă transformare. Muncim până la epuizare pentru a face bani, bani care oricum îi risipim pe nimicuri, într-un timp foarte scurt, cumpărăm obiecte ca să ne simțim mai bine, apoi constatăm cu tristețe că suntem la fel de pustiiți, de singuri sau de obosiți. Nu știu, eu mă tot întreb care e sensul? Unde suntem noi în toată nebunia asta? De ce nu mai avem timp să ne bucurăm că suntem, că avem, că putem? Vegetăm. Ne tărâm ca reptilele, dintr-o zi într-alta, dezorientați, epuizați, căutând sensuri și soluții la probleme existențiale, iar când nu le găsim ne simțim copleșiți, ca și cum toată greutatea lumii ar fi așezată doar pe umerii noștri.
E o senzație stranie și apăsătoare să nu te mai simți tu însuți. Să te simți pur și simplu obosit sufletește sau să rătăcești fără nici o țintă prin propria-ți viață. Repet, nu știu dacă are vreun sens ce spun, dar asta simt. Rătăcesc, supraviețuiesc, sunt într-o continuă căutare. Mă caut pe mine și mă voi găsi. Dar până atunci, trebuie să mai trec prin câteva furtuni. Soarele e uneori scump la vedere și pot trece săptămâni, luni până să apară iarăși pe cerul tău și să-ți lumineze întreaga existență!

lunea... prin muzica :-)

https://youtu.be/F_HksWyCNrk

Back...

Sunt o persoană puternică. Încerc să gândesc pozitiv și depașesc problemele, indiferent cât de dificile îmi par. Încerc să zâmbesc și să-mi văd de treabă, chiar dacă sufletul îmi este răvășit, iar mintea slăbită. Încerc să fiu puternică , nu numai pentru mine, dar și pentru cei dragi. Muncesc zi de zi și încerc să mă implic în fiecare proiect. Mă caracterizează răbdarea dar și pasiunea pentru lucrurile care-mi plac. Însă, câteodată , simt că sunt lovita din toate părţile, simt că cedez, simt că puterea-mi  slăbește clipă de clipă. Și atunci, mă blochez. Ca fiecare om, îmi fac griji, mă zbat să găsesc soluţii, să vin cu răspunsuri, să mă agăţ de ceva , orice, ca să nu fiu trasă în  vâltoarea problemelor. Uneori, îmi pierd încrederea și credinţa, alteori speranţa. Dar, nu cedez niciodată. Plâng, ţip, mă închid în mine, mă depărtez de oameni, dar în singurătatea tristă în care mă închid îmi regăsesc forţa și credinţa și speranţa. Mă regăsesc și apoi continui să lupt . Continui să mă zbat fiindcă știu că va merita. Cândva. Și acest gând mă însoţește pe parcursul drumului meu și nu-mi dă drumul indiferent de opreliști.
Îmi era dor să scriu ... Prea dor...