ceaţă ...

De obicei merg repede prin ceaţă. Mă-nvăluie trist ceţurile dense, încerc să nu dau atenţie frigului umed ce brusc mă cuprinde şi înaintez repede. În dimineaţa asta ciudată, mohorâtă, ursuză, e o linişte de mormânt afară. Nici frunza nu mişcă, împovărată de rouă. Şi păsările s-au adăpostit sub pătura deasă, alburie şi tac. Suspect de linişte. În total contrast cu zgomotul infernal din mine. Astăzi, însă, nu pot păşi repede. Am încetinit. Am mers uşor, cu teamă parcă, despicând aburul gros ce-nvăluia toţi trecătorii. Atentă la chipurile ce treceau pe lângă mine, dornică de a descoperi ceva sau pe cineva. Căutând, fără putinţă de a (re)găsi. În clipa-n care nu voi mai căuta chip cunoscut printre trecătorii ce traversează piaţa mare, atunci ştiu că mă voi fi vindecat. Până atunci, caut siluete în ceaţă, tresărind la fiecare pas ori glas ce-mi pare uşor cunoscut.

şi ... aştept

“Aşteptarea ne dă iluzia că facem ceva aşteptând, când, de fapt, nu facem altceva decât să murim suportabil, puţin câte puţin.” Totul a devenit o așteptare. În fiecare zi aştept. Aştept melodia preferată, aştept promisiuni, aştept să treacă zilele. Zilele astea care se scurg atât de greu şi fără noimă. Am aşteptat oameni şi am aşteptat să uit. Şi am uitat. Până când au apărut alţi oameni. Aştept trenuri şi întâlnesc gări prăfuite. Oraşe noi şi zâmbete necunoscute. Aştept să vii şi aştept să pleci. Aştept ca viitorul să mă tragă de mână şi să îmi spună că acesta este capătul. Aici este punctul final, iar mai departe nu am unde ajunge. Atât. Aştept să mi se termine speranţele şi să înceapă realitatea. Te aştept pe tine. Până într-o zi. ... când nu am să te mai aştept...

lunea... prin muzică:)

Cuvinte... litere negre aşezate pe un fond alb menite să semnifice ceva, acel ceva care îmi exprimă starea... nişte caractere aşezate în ordine sau în haos... Întotdeauna m-am întrebat ce era în mintea scriitorilor mei preferaţi atunci când scriau ceva, la ce anume se gândeau... mi-au plăcut cărţile psihologice, cărţile care dezgolesc mintea... Încerc în acest moment să unific nişte litere fără sens, încerc să le lipesc tocmai pentru a le da sens şi pentru a exprima starea mea de spirit, am nevoie de lămuriri, de clarificări pentru că nu mai ştiu nici eu ce fac ori ce simt... Nu credeam că este atât de greu să-ţi lămureşti propriile sentimente, întotdeauna am crezut că ştiu ceea ce vreau, că ştiu exact ce voi face în secunda următoare şi acum... acum nu ştiu ce fac şi nu ştiu ce voi face în continuare... şi nu-mi place asta pentru că îmi plac lucrurile concrete... adică îmi place să am lucrurile poziţionate perfect în mintea mea... în dezordinea organizată din capul meu. Încerc să fac curăţenie în mintea mea... să arunc lucrurile vechi şi să le înlocuiesc cu altele noi, să-mi alung gândurile care nu mai funcţionează. Să-mi arunc amintirile care mă încurcă şi să fac altele noi... o să-mi cumpăr altele... ... singura problemă este că nu-mi place să arunc vechiturile...

lie and liars ...

Minciuna taie până-n măduva oaselor; sfârtecă tot ce-ntâlneşte în cale: sentimente, încredere, certitudine, speranţă. Face din om neom şi-i ucide eul, îi ucide raţiunea şi-l transfigurează într-o hidoşenie imposibil de suportat. Minciuna doare. Minciuna îndepărtează. Minciuna naşte ură. Minciuna naşte regrete. Schimbă. Transformă zâmbetul în lacrimi şi liniştea în tremur, în isterie, în debusolare, în prăbuşire. Minciuna nu înseamnă doar să vorbeşti. Minciuna înseamnă şi tăcerea. Dezamăgire, frustrare, scârbă şi ură, revoltă. Urmate de o adâncă scufundare în mocirla indiferenţei.

lunea... prin muzică:)

timpul și eu ...

Aș vrea să spun că timpul nu m-a afectat. Că trecerea lui nu a reprezentant ceva semnificativ pentru mine. Că nu și-a lăsat amprenta pe chipul meu și nu a adunat în colțurile gurii umbre de zâmbete , unele de bucurie, altele de tristețe. Aș vrea să cred că timpul nu m-a afectat, că am rămas aceeași tânără efervescentă și cristalină dintotdeauna. Aș vrea să-mi spun câteodată că timpul nu a reușit să cresteze în mine o altă față, dar ar fi o mare minciună. Nu mai sunt cea de la început. Nu mai sunt chipul de altădată luminat de plăceri și neatins de griji și frământări. Fiecare zi care a trecut a așternut în mine maturitatea și liniștea unui om în vârstă. Cuget mai mult. Gândesc mai mult. Iert tot mai greu. Iubesc tot mai rar și întotdeauna sub influența neliniștii. Mă întreb câteodată cum s-a ajuns aici. Cum timpul reușește să ne schimbe , să ne transforme, uneori în bine, alteori în rău. Nu mai suntem aceeași de la început și asta se poate observa în fiecare gest, vorbă sau gând pe care-l exprimăm. Suntem alții. Și ca atare trebuie să ne modelăm noului tipar. Vremea în care trăim ne impune un alt ritm. Uneori mai alert. Alteori tulburător. În multe privințe nimic nu mai este ca în vremea în care eram tineri și nepăsători, lipsiți de griji . Viața este mult mai dură. Timpurile sunt mult mai necruțătoare. Nu-ți înveți lecția viața te penalizează fără a cugeta mai întâi. Și deși, ne oferă și multe momente frumoase și pline de magie, trebuie să fii un om special ca să recunoști extraordinarul. Da. Timpul m-am schimbat. Într-o măsură în care nici eu nu mă recunosc uneori. Dar, deși mă lamentez cu privire la schimbările survenite și unele nu-mi sunt pe plac, le accept și încerc să le înțeleg. Este greu să accepți că ești o nouă tu. Este dificil să te recunoști. Dar nu imposibil. Privind în oglinda timpului o să ai surpriza de a te vedea oglindită acolo, tânără, inocentă, visătoare. Ca mai apoi să închizi ochii și să te vezi exact cum ești acum, matură, înțeleaptă, veterană, puternică, împăcată, liniștită. Ambele chipuri sunt tu . Important este să ști când să te folosești de ele, când să dai prioritate unuia și când să pui în stand by pe celălalt. Poate asta este cea mai importantă calitate, să ști cum să te împarți între ceea ce ai fost și ceea ce ești. Și cum să te descurci cu această dualitat

nu aştept nimic de la nimeni ...

Există zile în care viaţa nu are nici un sens, însă am învăţat să trăiesc pentru acele zile care par vise de neuitat. Acele zile care îţi inundă inima de fericire, acele zile în care te trezeşti zâmbind şi nu ştii de ce , acele zile când te simţi puternică şi iubită. Există zile în care viaţa te doboară, însă am învăţat să mă ridic din nou, iar şi iar, pentru acele zile care mă înalţă, pentru acele zile când mă privesc în oglindă şi ea îmi zâmbeşte înapoi, pentru acele zile care îmi oferă totul în mici doze şi mă surprinde de fiecare dată. Există zile în care viaţa mi-a adus lacrimi şi suferinţe, regrete şi dezamăgiri, iubire şi durere, însă tot ea m-a învăţat diferenţa dintre o iubire adevărată şi o iubire amăgitoare. M-a învăţat să preţuiesc întotdeauna o dragoste care mi se oferă în locul uneia pe care trebuie s-o cuceresc. M-a învăţat să nu aştept nimic de la nimeni , să nu privesc în urmă, să nu regret nimic din ce am făcut, să merg doar înainte şi să privesc numai spre viitor.

lunea... prin muzică:)

Se pare că azi poartă numele de ” odată ”

Alergăm după himere întreaga viață. Ne petrecem timpul încercând să smulgem puțin câte puțin fărâme de fericire și împlinire. Ne simțim obosiți, stresați, bolnavi sau poate prea bătrâni pentru a da curs a ceea ce rămâne nerostit în adâncul sufletului, Privim cu realism, câteodată pesimism la ziua de mâine, la ora care va urma, la clipa următoare și nu realizăm cât de multe trec pe lângă noi, cât de multe pierdem și irosim. Zi de zi, visele pierd din forța și măreția lor, gândurile din culoare și optimism. Ne-am pierdut curajul și fierbințeala tinereții, pașii nu ne mai sunt atât de ageri, iar principiile după care ne ghidăm nu mai au aceeași valoare. Ne-am pierdut undeva în centrul timpului și al lumii și nu am mai știut cum să ne redresăm. Cumva, curentul a fost mai puternic decât voința noastră, cumva rătăcim și astăzi în căutarea acelui ” ceva ” despre care nu știm mai nimic, dar sperăm să ne aducă fericire. Suntem puternici, dar nu mai realizăm asta. Suntem rezistenți dar viața a reușit să ne îngenuncheze glasul. Suntem învingători, dar problemele au reușit să ne facă să înălțăm stegulețul alb. Am uitat cine suntem, cum suntem și cât de multe putem realiza dacă am da curs chemării interioare. Am uitat să simțim, să trăim, să zâmbim, să tremurăm de nerăbdare , să vibrăm la gândul împlinirii vreunui vis rătăcitor. Am uitat cât de bine era, cât de frumos se simțea , cât de emoționant și magic se trăia odată. Cât de minunat se simțea simplitatea și naturalețea cândva. Se pare că azi poartă numele de ” odată ” iar visele răspund la cuvântul ” amintire ”.

6 ani ...

Anii trec ... dar durere rămâne veșnic aprinsă în suflet ... 6 ani ... 6 ani de dor ... 6 ani în care aștept să te întorci din această călătorie... 6 ani în care m-am mulțumit să te vad în poze și în amintirile adunate în 18 ani :( Ai luat cu tine o bucată din inima mea... Mă simt incompletă fără tine... Tresar mereu la cuvântul tata şi îmi amintesc că tu nu eşti... Amintiri din vremurile fericite îmi trec prin faţa ochilor şi tristeţea mă cuprinde... Amintirile cu tine sunt ca un cuţit cu 2 tăişuri: pe de o parte sunt singura alinare a sufletului şi singurul mod în care te mai pot avea alături, iar pe de altă parte sunt motivul care face ca sufletul să îmi plângă, uneori inundându-l, lăsându-l fără respiraţie. Dar îmi revin tata, deoarece ştiu că trebuie să fiu puternică. Regret atâtea lucruri nespuse acuma, regret că nu ţi-am zis cât te iubesc de mult... regret toate supărările făcute... regret că nu mai exişti... Simt multe lucruri care nu le pot pune pe hârtie, care nu le pot da glas decât prin lacrimi... Am atâta nevoie să mă îmbrăţişezi la pieptul tău puternic, să îmi zici că totul va fi bine şi că mă vei proteja şi iubi mereu!... Oare eşti bine unde eşti? Mereu te port cu mine, nu te uit nici o secundă... Eu aveam nevoie de tine aici, ştiu că sunt egoistă dar mă întreb mereu: “De ce?”.. Unde e dreptatea în astfel de lucruri? De ce alţii răi nu păţesc nimic? De ce tu, tăticule? De ce? De ce? De ce? Să ştii că doare tare că nu eşti lângă mine în cele mai importante momente din viaţa mea. Şi iartă-mă că îmi mai scapă câte o lacrimă. Aşa sunt eu. Ştiu că nu te aduc înapoi... dar dacă ar fi ceva ce ştiu că te-ar aduce înapoi aş face orice. Iartă-mă că uneori îmi doresc să fiu şi eu cu tine acolo, dar pur şi simplu în momentele alea simt că nu mai pot face faţă. Dar ai văzut că îmi revin ... Ştiu că eşti undeva acolo şi nu ştiu când am să te revăd, dar vreau doar să am certitudinea că o voi face cândva. Îmi lipseşti teribil, te iubesc şi aş da tot timpul înapoi, doar ca să te am lângă mine.