Lunea prin muzica :-)

https://youtu.be/U-HfHDbTmBQ

Anestezie ...

Mă simt…obosită. Și mă simt confuză. Parcă lucrurile care credeam eu că mă definesc și-au pierdut complet semnificația. Aveam sentimentul că trăiesc într-un echilibru și că mi-am găsit calea, însă astăzi, acum, totul îmi pare haotic, fără nici o noimă. Toată agitația și stresul zilnic m-au copleșit, au pus stăpânire pe sufletul meu, care acum e amorțit, anesteziat. Da, ăsta este cuvântul potrivit. Mă simt anesteziată, dar nu sunt pregătită să intru într-o operație de regăsire a eu-lui rătăcit pe undeva prin lume.
M-am pierdut pe mine. Nu știu dacă asta are vreun sens pentru cineva, pentru că mi se pare că nu are sens nici măcar pentru mine. Nu mă mai regăsesc pe mine însămi în niciunul dintre oamenii din jurul meu.
Trăim într-o lume care este într-o continuă transformare. Muncim până la epuizare pentru a face bani, bani care oricum îi risipim pe nimicuri, într-un timp foarte scurt, cumpărăm obiecte ca să ne simțim mai bine, apoi constatăm cu tristețe că suntem la fel de pustiiți, de singuri sau de obosiți. Nu știu, eu mă tot întreb care e sensul? Unde suntem noi în toată nebunia asta? De ce nu mai avem timp să ne bucurăm că suntem, că avem, că putem? Vegetăm. Ne tărâm ca reptilele, dintr-o zi într-alta, dezorientați, epuizați, căutând sensuri și soluții la probleme existențiale, iar când nu le găsim ne simțim copleșiți, ca și cum toată greutatea lumii ar fi așezată doar pe umerii noștri.
E o senzație stranie și apăsătoare să nu te mai simți tu însuți. Să te simți pur și simplu obosit sufletește sau să rătăcești fără nici o țintă prin propria-ți viață. Repet, nu știu dacă are vreun sens ce spun, dar asta simt. Rătăcesc, supraviețuiesc, sunt într-o continuă căutare. Mă caut pe mine și mă voi găsi. Dar până atunci, trebuie să mai trec prin câteva furtuni. Soarele e uneori scump la vedere și pot trece săptămâni, luni până să apară iarăși pe cerul tău și să-ți lumineze întreaga existență!

lunea... prin muzica :-)

https://youtu.be/F_HksWyCNrk

Back...

Sunt o persoană puternică. Încerc să gândesc pozitiv și depașesc problemele, indiferent cât de dificile îmi par. Încerc să zâmbesc și să-mi văd de treabă, chiar dacă sufletul îmi este răvășit, iar mintea slăbită. Încerc să fiu puternică , nu numai pentru mine, dar și pentru cei dragi. Muncesc zi de zi și încerc să mă implic în fiecare proiect. Mă caracterizează răbdarea dar și pasiunea pentru lucrurile care-mi plac. Însă, câteodată , simt că sunt lovita din toate părţile, simt că cedez, simt că puterea-mi  slăbește clipă de clipă. Și atunci, mă blochez. Ca fiecare om, îmi fac griji, mă zbat să găsesc soluţii, să vin cu răspunsuri, să mă agăţ de ceva , orice, ca să nu fiu trasă în  vâltoarea problemelor. Uneori, îmi pierd încrederea și credinţa, alteori speranţa. Dar, nu cedez niciodată. Plâng, ţip, mă închid în mine, mă depărtez de oameni, dar în singurătatea tristă în care mă închid îmi regăsesc forţa și credinţa și speranţa. Mă regăsesc și apoi continui să lupt . Continui să mă zbat fiindcă știu că va merita. Cândva. Și acest gând mă însoţește pe parcursul drumului meu și nu-mi dă drumul indiferent de opreliști.
Îmi era dor să scriu ... Prea dor...

lunea... prin muzică:)

Era copliărie.

“ Şi când te gândeşti că era aşa de simplu totul. Era prea frumos şi pe înţelesul nostru. Eram mici şi totuşi eram mari ,niciodată nu acceptam ca cineva să ne spună aşa aberaţie. Aveam vise cu grămada pe care le atingeam în fiecare seară în visele noastre.Acum avem doar vise triste,pline de dor. Reuşeam să ţinem suflete în mâini şi să oferim căldură doar prin simplul nostru zâmbet…Acum abia dacă ne ţinem sufletul nostru în propriile mâini. Era linişte în gânduri, ştiam ce vrem să devenim când vom creşte mari şi îl conturasem şi pe cel care ne va iubi. Ştiam că există prietenie şi ofeream din poveştile noastre tuturor necunoscuţilor…Am crescut-ne e teamă să le spunem.Ne e frică să ni le spunem chiar nouă! Eram mici. Nu ne era teamă să dansăm în ploaie,să ne murdărim de noroi pe rochiţa cea nouă şi nici să rupem inimi…noi le lipeam! Acum distrugem tot şi ne sunt distruse fără pic de milă. Credeam în poveşti cu final fericit, cu prinţi şi prinţese ,cu ‘şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi’. Aveam iubire de oferit şi ofeream fără îndrăzneala de a o cere înapoi. Primeam dulciuri ,alea erau pentru noi fericire. Alergam la ‘baba oarba’ nu ca acum…când alergăm după iubire şi ea după noi. Eram mici şi fericiţi. Eram noi ,pur şi simplu noi…nu ne ascundeam după măşti,nu ne păsa! Ne jucam toţi,băieţi şi fete,dar împreună …Nu ca acum..fetele cu inimile băieţilor şi invers.Iubeam viaţa ,iubeam visele ,iubeam iubirea. Era copliărie.

lunea... prin muzică:)

“- Ce ai, de ce taci? - N-am nimic, sunt bine…” Stai… Chiar nu știu ce am. Parcă sufletul îmi este neliniștit, parcă mă dor toate rănile, parcă simt o greutate ce-mi obosește ochii. Este acel moment pe care tu nu-l poți înțelege. Acele zile în care mă simt slăbită, când toate gândurile aleargă în mintea mea și se revarsă în lacrimi. În oceanul inimii mele, am strâns gânduri și dorințe. Am strâns comportamente care m-au rănit dar nu ți-am spus la momentul potrivit. Tac și mă sperie tăcerea mea. Tac și realizez că am obosit, că acum aș vrea să stau și să aștept… Să nu mai alerg, să nu mă mai agit, să nu mă mai consum, să las lucrurile așa, să curgă lin, fără să le grăbesc. Sunt momente în care nu mai ai ce oferi, nu mai reușești să te ridici. Sunt zile în care nu poți și nu vrei să te ridici de pe scaun, te ascunzi sub pătura parfumată și îți dorești să vină cineva și să te ia de mână, să-ți amintească că ești un om frumos și puternic, să-ți amintescă tot ce ai făcut bun, să-ți spună câteva șoape frumoase. Eu sunt femeie, cel mai frumos zâmbet îl afișez după o noapte petrecută plângând. Scot la iveală puterea din mine când n-am de ales, mă încăpățânez să aduc fericire în viața celorlalți, ador să știu ce le place și ce îi deranjează, mă sacrific pentru visele în care cred, pentru oamenii sinceri și modești. Eu sunt femeie și la un moment dat, într-o zi normală, castelul meu din sticlă se dărâmă. Apoi mi-l construiesc singură, după zile întregi petrecute sub ploaie, după ce sufletul meu a zăcut sub ploaie. Când o femeie tace, sufletul ei stă încremenit în genunchi.

lunea... prin muzică:)

lunea... prin muzică:)