lunea... prin muzică:)

”Viața pe un peron”

În sfârșit am recitit-o ”Viața pe un peron” (Octavian Paler) în frânturi: • Modul în care un om își acceptă destinul este mai important decât însuși destinul său. (Wilhelm von Humboldt). Am și un decalog aici: • Prima poruncă: Să aștepți oricât.

• A doua poruncă: Să aștepți orice. • A treia poruncă: Să nu-ți amintești, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăiești în prezent. • A patra poruncă: Să nu numeri zilele. • A cincea poruncă: Să nu uiți că orice așteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viața. • A șasea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim. • A șaptea poruncă: Nu pune în aceeași oală și rugăciunea și pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăznește să spere singur. • A opta poruncă: Dacă gândul ăsta te ajută, nu căuta să recunoști că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic. • A noua poruncă: Binecuvintează ocazia de a-ți aparține în întregime. Singurătatea e o tîrfă care nu te învinuiește că ești egoist. • A zecea poruncă: Amintește-ți că paradisul a fost, aproape sigur, o grotă.

• Dând câteva monede unui cerșetor, ne cumpărăm la un preț foarte mic convingerea că mila e bună pentru alții, nu pentru noi înșine. • Zidul se închidea în jurul meu și, în loc să mă apere ca altădată, mă izola din ce în ce mai mult. • Făceam un pas la stânga sau la dreapta ca să ocolesc un obstacol și, gata, nu mai regăseam urmele pe care le lăsasem. • Orice revenire e, probabil, o iluzie, chiar dacă o dorim cu tot dinadinsul. Nu mergem decât înainte. • Și ciudat e că totul îmi era foarte clar. Știam unde mă aflam și ce anume se petrecea cu mine. Dar n-aveam putere să mă împotrivesc. pți pe cineva decât un tren? • Nu există nimic adevărat; există doar oameni care motivează mai bine o cauză și alții care o motivează rău. • Ce simplu e, la urma urmei, să te degradezi, mă gândeam. Nu trebuie decât să se tulbure apa, să iasă la iveală noroiul. • Un nebun nu se mai teme de nebunie. • Singurătatea ți se pare atunci mai mult decât un refugiu; ți se pare un mijloc de a te apăra. • Nu știu dacă îți aduci aminte ce ți-am zis într-o zi, că singurul lucru pe care l-am dorit de la viață a fost ceva ce nu se poate obține prin luptă. Poate că m-am înșelat. Poate că și pentru tandrețe trebuie să luptăm, însă eu am așteptat mereu. Oriunde am fost.

• Poate că trenurile care treceau prin gară se transformau și ele în nisip, cu călători cu tot. • Înțeleg însă că nimeni nu te iartă când ești slab. Doar te uită. • Nu te poți instala într-o irealitate decât pentru a muri. • Trebuie să adaug a unsprezecea poruncă. O voi lua din Dante. „Privește și treci”.

Postați pe blog!

n-am...

N-am... Pentru că nu știu să dau timp oamenilor să fie, să ajungă, să mi se prindă pe sub piele și să mă încânte. Încerc să-i citesc, simplificând totul la o idee și nu există garanție în afara mea, că ar fi pertinentă sau zidită pe cărămizi reale. Și știu că nu e bine și că n-am, dar sunt atâtea lucruri pe lume care par să merite de la prima privire, încât timpul nu mi se mai supune pentru celelalte… Și nu, nu-mi place disponibilitatea totală, previzibilul… Pentru că fărâma de mister trebuie să fie ingredient în toate poveștile frumoase ca să aibă farmec. Nu-mi place să deschid o carte și să-i văd toate literele, să le citesc egal și plat, liniar, comun. Și totuși citesc oameni… Pentru că n-am… Le construiesc foldere și îi aranjez frumos pe categorii, deși sunt dezordonată în gândire. Îi iubesc mai mult sau mai puțin, pentru că am pretenția atotcunoașterii, deși știu că nu cunosc. Ilar… N-am… Și totuși vreau. Aștept. Nici nu știu ce. Poate e mai bine să nu știu, pentru că supriza se pliază perfect pe zâmbetul imaginației, chiar dacă, previzibil, basmul are întotdeauna happy end. Și vreau să am… Să citesc mai mult decât o copertă și să nu renunț. Pentru că roadele nu pot fi culese din neant. Îmi zicea mama că spun prea multe despre mine. Când eram copil, credeam că ce nu spun nu există. Și vorbeam mult, încercând să fiu pentru ceilalți. Vorbeam când eram întrebată și când nu, întrerupeam firul poveștilor pentru că simțeam că trebuie să adaug, existam prea mult… Și n-am. Copilăresc și cu inima ghemuită, acum nu spun pentru că vreau să exist într-un fel și să nu fiu pur și simplu. Și simt că sunt, fără să spun. Și vreau, dar n-am. Citesc și calculez, caut și revin, îmi amintesc și cred, dar n-am… răbdare...

lunea... prin muzică:)

vorbe... în... ploaie

Am ajuns la concluzia că degeaba vorbesc dacă nu sunt ascultată . De cele mai multe ori aud replici precum am uitat sau nu știam asta deși țin minte perfect când am rostit cuvintele. Nu pricep de ce sunt unii oameni interesați de discuții dacă uită permanent ceea ce vorbesc . Mi se pare inutil să vorbesc ore în șir pentru a ajunge la concluzia că am vorbit degeaba fiindcă a doua zi persoana cu care am vorbit nu își mai aduce aminte nimic.Poate sunt eu prea preocupată de viețile altora și ar trebui să învăț să îmi pese doar de ograda mea , dar e cam dificil... Nu știu ce să cred … în mod normal aș spune că o persoană este aiurită ... Ajung să cred că aiureala este nepăsare sau ignorare. Nu spun acum să dăm masterate în discuții, ci mă gândesc doar la ideea că ar trebui să se acorde o importanță mai mare simplelor discuții... Nu pot sa dau stergere dupa fiecare discutie spre deosebire de altii , dar mi-ar placea ca cei din jur sa tina minte cate ceva din ceea ce vorbim … iar dacă sunt plictisitoare si monotonă … ar trebui să nu mai vorbim deloc . Ce bine ar fi dacă nu am mai arunca cuvinte la întâmplare...

cuvinte... doar cuvinte

M-am obişnuit să fiu minţită, înconjurată de oameni falşi, ce-şi urmăresc interesele, dorind să-şi atingă scopurile. Poate "falşi"e prea mult spus... Dar nu-i nimic. Eu am învăţat să iert şi să uit, să nu mai cred ci să mă prefac doar că-s naivă. Stau undeva în umbră, analizându-vă comportamentul animalic, sălbatic, al celor ce mă înconjoară, asemănător cu al fiarelor care încearcă să-şi apere hrana şi teritoriul. Toţi facem lucrul ăsta, doar că nu suntem conştienţi de agresivitatea noastra. Până la urmă...suntem oameni, greşim încercând să fim înţeleşi şi să înţelegem, neîncercând mai întâi să ne înţelegem noi pe noi. Ăsta e rostul nostru. La fel ca în lumea animalelor. Suntem prieteni şi totodată duşmani, blânzi şi agresivi, răi şi buni, cuminţi şi obraznici. E lumea noastră ,a oamenilor... Ce nu ştim însă? Să fim oameni, oameni mari şi cu...minte....

lunea... prin muzică:)

in my world...

Uneori am impresia că trăiesc în propria mea lume. Că îmi creez realitatea înconjurătoare din gânduri și sentimente. Uneori cred că sunt doar un trup fără suflet, că prin mine rătăcesc amintiri insistente și vechi, care-mi umplu cu durere golul din stomac și îl măresc pe zi ce trece. Uneori îmi imaginez că viața e doar un film prost cu actori de mâna a doua, așa că încerc să trăiesc după propriile reguli, sfaturi și idei - pe scurt: după capul meu. Așa mă trezesc în dezamăgirea cotidiană a lumii și sfârșesc închizându-mă iar și iar în refugiul minții mele protectoare; în singurul loc în care pot simți căldura, afecțiunea și bucuria de care am nevoie. Deja a devenit o rutină. Încerc să mă obișnuiesc cu ideea că va trebui să încep să o iau mai ușor cu visele. Cel puțin pentru o vreme.

suflet ... pustiu...

În timp ce în fundal îmi cânta o melodie destul de tristă mi-am dat seama că sunt...pustie. Goală. Nu mai simt nimic. Şi vreau să simt şi lupt pentru asta şi visez la asta... şi nimic. Lucruri care îmi plăceau acum mă lasă indiferentă. Tot ce vreau e să primesc atenţie. Nu-mi dau seama de ce. Oricum n-o primesc. Şi daca o primesc, nu-mi ajută la nimic. Am ajuns la stadiul în care sunt atât de confuză încât nici nu ştiu ce vreau. Tot ceea ce simt în ultima perioadă e superficial. E ca şi cum trăiesc într-o bulă transparentă... şi văd totul, dar nu simt nimic. Doar când sunt eu cu mine îmi dau seama de lucruri... şi când ştiu ce vreau mi-e frică să aceept asta. De fapt, îmi neg să accept ce-mi doresc. E ca şi cum aş trăi ghidată de ceva... ceva care îmi impune cum să mă port. Şi m-am săturat să fiu o marionetă. Şi nu pot să scap de asta. Şi măcar o dată aş vrea să fiu în stare să fac ce vreau şi să spun ce cred.

lunea... prin muzica:)

plouă ...