lunea... prin muzică:)

Plouă ...

Plouă. Atât de tare încât norii parcă ar plânge cu propriile noastre lacrimi. Eu alerg. Toţi cei din jurul meu sunt în căutarea unui loc care să-i ferească de picăturile reci. Eu nu! Ele îmi purifică sufletul. Pătrund prin crăpăturile făcute de ceilalţi în corpul meu, se preling pe ambalajul pe care-l avem toţi şi ajung la inimă, curăţând-o. Nu doresc să ajung într-un loc anume. Nu este prima dată când nu ştiu ce vreau, încotro mă îndrept. Vreau să epuizez toată energia pe care o am, să obosesc, să uit, să adorm.. Nu privesc înapoi. Şi dacă ar fi să privesc, ce-aş vedea? Aceleaşi figuri mohorâte, plictisite, împovărate de griji? Să mă opresc? Nici gând! Dac-aş face-o, te-aş caută cu privirea până mi-ar obosi ochii şi tot nu te-aş găsi.Mereu te-am căutat. Credeam că-mi eşti înger. N-a fost aşa. Alerg mai tare. Teama e cu doar un pas în urma mea.. Ochii celorlalţi mă urmăresc. Sunt miraţi. Nu-mi pasă! . Plouă mai tare. Acum ştiu unde vreau să ajung. Deşi n-am avut niciodată sentimentul acesta, vreau să fiu acasă. Cu el.

lunea... prin muzică:)

mi-e dor să-mi fie dor ...

Diferența între acum şi atunci e simplul fapt că nu îmi mai pasă. Era o vreme când mă băteam cu pumnul în piept pentru un adevăr şi făceam pe orgolioasa când îmi păsa cu adevărat. De fapt cam aşa sunt eu, când îmi pasă cu adevărat nu vreau de fapt să arăt că îmi pasă şi fac pe orgolioasa. Asta era felul meu de a-mi arăta afecțiunea. Nu e o metodă tocmai bună, dar aşa sunt eu, merg pe conceptul că ce e prea mult strică. Suntem într-o continuă schimbare de-a lungul vieții, iar lucruri şi persoane pe care le apreciam în trecut, poate în prezent ne lasă reci. Încep tot mai mult să îmi pese cât mai puțin de cei din jur. Îmi restrâng prietenii. Îmi place să cunosc lumea, socializez destul de bine, dar totul superficial. Mulți mă lasă rece, trec pe lângă mine ca şi cum nu au fost. Parcă nu mai punem preț. Ne adâncim în muncă şi de multe ori nu mai avem timp de nimic. De-o vreme încoace trăiesc cu un singur dor “mi-e dor să-mi fie dor”. M-am imunizat la multe lucruri pe care odată le apreciam. Am încetat să mai visez la persoane care m-au dezamăgit în viață şi pe care am pus preț. Am încercat. Am vrut. Dar nu a fost de ajuns să îmi doresc doar eu. Nu mai doare. E un loc rece pe care nu mai am timp nici să mi-l amintesc, iar când o fac nu mai tresar cum o făceam odată. Zâmbesc şi merg mai departe. O altă zi în acest peisaj gri, pigmentat uneori de diferite fețe, dar niciuna de care să îmi amintesc.

Nu pot să promit ...

M-am născut într-o perioadă în care totul venea cu garanţii. Totul venea cu regularitate şi îndeplinea orice nevoie. Acum mă trezesc în incapacitatea de a putea garanta ceva cuiva. Nu pot să promit că voi sta o veşnicie, nu pot nici măcar să încerc să stau prea mult. Să-ţi promit că voi fi acolo când o să te trezeşti dimineaţa, îmi este imposibil. Habar nu am cum aş putea să te fac să înţelegi că existenţa mea fizică şi consistenţă nu poate fi folosită ca dovadă în dosarul “promite-mi că…”Ah! Nu rosti cuvântul “niciodată”…ştiu că nici tu nu ai cum să-mi garantezi iar dacă eu sunt ca un om stricat ce nu are certificat de calitate, nu am pretenţia ca tu să-mi dai un termen:12 , 24 sau 36 luni. E o loterie…noi suntem nişte bile umane într-o loterie a cui vrea să joace. Ce rost are să-ţi promit? Sunt doar nişte cuvinte din gura unei persoan care nu ştie ce va fi mâine… cum aş putea fi autentică promiţându-ţi ceva ce nu există sau asupra căruia nu am control? Defapt nu există control ci doar iluzia lui, singurul lucru pe care pot să ţi-l promit e schimbarea….a mea şi a ta şi da, voi ţine ochii deschişi şi voi încuraja asta dar e doar un scop al meu,să te susţin pe drumul schimbării, nu le confunda. Defapt pot să-ţi dau o garanţie provizorie…se numeşte “acum” şi…tocmai a expirat. Nu-i nimic, mai am formulare….acum…..acum….acum. Asta pot să îţi dau…acum, restul nu contează. Mă străduiesc să ies din confortul psihic pe care mi-l dă ceva ce nu există, să-mi permit luxul de a mă răzgândi, de a mă schimba, de a fi impulsivă, de a fugi, de a sta, de a fugi din nou, de a rupe o frunză pe care să o miros, de a mă întinde pe jos în ploaie, de a sta în solitudine şi apoi de a-mi dori iubirea. Nu exist în gestiunea lumii, nu vin cu factura, certificat de garanţie sau calitate, aviz de însoţire a trupului şi instrucţiuni de utilizare sau programare…sunt liberă să mă creez, să mă construiesc, să-mi aleg preferinţele şi apoi să le schimb. Nu-mi cere adresa service-ului autorizat, habar nu am ce produs vrei să fiu!

lunea... prin muzică:)

Mă abandonez minţii mele geniale şi timpului...

În mintea mea se creează ordine. Şi reguli. Şi mintea mea caută disperată succederea cronologică a informaţiilor. Nu citesc o carte până nu am câteva informaţii generale despre subiect. Am impresia că nu se leagă nimic dacă citesc aleator. Ordine. Îmi disciplinesz mintea într-un mod ideal. Sau ea pe mine. Caut şi nu găsesc ordine în cărţi. Caut ordine în dezordine. Şi refuz să adun informaţii. Mintea mea îmi spunea azi noapte să am încredere în capacitatea ei de a se organiza, de a asimila informaţii, de a le ierarhiza şi prioritiza. Doar să îi dau informaţiile. Iar acum citesc. Ce şi când îmi va trebui, nu decid eu. Eu învăţ să mă las timpului şi ideii că totul este aşa cum trebuie să fie. Mă abandonez minţii mele geniale şi timpului.

Mi-e dor de tine, de mine, de noi...

Astăzi m-am trezit cu dor. Nu știu să explic cu ce fel de dor. Vorbesc de dorul acela care pune stăpânire pe sufletul tău și care pare într-un fel nefiresc. E răcoare. Și neliniște. Primăvara asta e capricioasă. Azi, e ca o toamnă. Florile de cireș ni s-au așternut sub tălpi și le-am strivit nepăsători, iar aerul a devenit parcă mai greu. E îmbâcsit de atâta praf amestecat cu dor. Azi mi-e greu să visez. Privesc abătută pe fereastră și nu mă gândesc decât la faptul că dorul meu se aseamănă cu vijelia de afară. Vântul puternic a alungat soarele și pentru moment îl ține la distanță. E răcoare. Și neliniște. Și dor. Pare că totul e în ordine, dar de fapt, nimic nu este așa cum ar trebui să fie. Mi-e dor de tine, de mine, de noi.