aş merită o vacantă ...

Vreau să evadez din lumea asta gălăgioasă. M-am săturat de certuri , supărări , stres ... Mi-aş dori să plec pentru o perioadă , departe de tot . Să fiu singură cu gândurile mele , să mă relaxez şi să mă curaț. Stând atât de mult în fumul asta negru de ura care pluteşte peste tot , simt că mi-am pătat şi eu sufletul. Vreau să mă duc la Mare să-l curat şi vreau să fiu fericită singură. Să pot să stau întinsă şi să pot visa cât vreau fără să mă trezească nimeni ; să-mi imaginez forme din norii de pe cer ; să aud valurile cum se sparg ; să mă umplu de nisip şi să aud pescăruşii gălăgioşi. Simt că vreau să iau o pauză de la tot şi să mă duc să mă relaxez , pentru că aici nu pot de voi toţi. Aici nu pot visa că faceţi prea multă "gălăgie" ; nu pot să mă curaț pentru că e mult prea "infectat" oraşul de sentimente negative ; nu aud pescăruşii gălăgioşi , numai ciori şi nu aud MAREA ... numai maşini . Vreau să iau o pauză ... aş merită o vacantă ...

Doar eu ...

... Şi nu ştie nimeni şi nici nu a ştiut vreodată nimeni ce se ascunde cu adevărat în sufletul meu. Ce mă doare, când mă doare, de ce.. Şi nici nu vreau să afle vreodată. Am câteva lucruri pe care le-am închis undeva, în spate, pe care le regret enorm, le urăsc, şi dacă ar fi vreodată să uit, indiferent ce ar însemna asta, să uit chiar şi restul momentelor poate plăcute din acea perioadă, aş face asta fără să stau pe gânduri.Iar dacă nu mă plâng nu înseamnă că nu am probleme, sau că sunt insensibilă, sau o copilă, dar nu vreau să mă deschid în faţa altora. De asta există secretele, să le pastrez doar pentru mine, pentru conştiinţa mea, să mă macine doar pe mine. Ca orice om am momente când îmi vine să urlu, să spun tuturor ce am de zis, să le arat ce ascund eu de fapt, să mă descarc şi să îi acopăr şi pe ei cu prostiile mele. Dar nu, nu, nu si nu. Am învaţat destul şi pot să îmi dau şi singură seama că sunt unica persoană care trebuie şi poate să se auto-ajute. Nu ştiu, îmi place să dau sfaturi, dar nu să mi se dea. Nu prea le ascult, ceea ce e foarte rău pentru că fac lucrurile de capul meu aproape de fiecare dată. Cum spuneam, să las toate tâmpeniile de anul acesta în trecut şi să mă bucur de frigul ce abia s-a aşezat..

lunea... prin muzică:)

today cry...

Sunt unele momente în care-mi vine pur și simplu să plâng. Poate că toată ziua a fost genială și am râs până n-am mai putut and stuff, apoi, când vine seara, e de ajuns să văd o fotografie, să citesc un citat, o frază dintr-o carte, un nume sau să aud o melodie și mă cuprinde o stare de tristețe pe care, aparent, nu o pot explica. Mă simt neputincioasă, pentru că, vreau sau nu, nu pot ieși din starea asta, refuz să o fac; uneori simt chiar că nu mai am lacrimi, refuz să mai plâng, mă încăpățânez să adorm așa, tristă și încărcată emoțional, dar mai rar, căci rar rezist ... Nu pot minți: am avut și zile mai bune, dar, de asemenea, am avut și zile mai proaste. Uneori cred doar că sunt nefericită. Da, nefericită. Dar îmi alung gândul, ies afară, râd și spun/ascult bancuri, țopăim și ce mai facem noi, dar seara ... Seara sunt singură. Și e doar un sentiment stupid, inexplicabil, când parcă toate amintirile vor să iasă la suprafață, când lacrimile pur și simplu curg și nici eu nu depun efort să le mai opresc. Din contră chiar, uneori ascult și muzică tristă, parcă aș vrea să mă impulsionez să plâng. Acum, am așa o stare. Încerc să zâmbesc, mă gândesc că, de, poate chiar aș avea motive, dar nu sunt destul de mari. Cele care mă țin tristă sunt cu mult, mult mai mari, iar dacă au aceeași mărime, cu siguranță nu au aceeași greutate ... Așa că, azi, refuz să nu plâng. Azi, stele refuză și ele să strălucească ...

luptă...

... sunt într-o continuă luptă cu mine din cauza mea şi clar din cauza altora. Nu ştiu cât mă interiorizez, dar mi se pare că mă sufoc în fiecare zi mai mult. Mi se pare că nu sunt în stare de nimic şi că la fel mă văd şi ceilalţi. Ştiu că pot mult mai mult decât alţii mă fac să cred, dar am impresia că mă lupt singură cu toată lumea şi că oricât m-aş strădui, oricât aş râbda şi aş căuta să renunţ la mine pentru binele altora, simt că mă seacă de puteri. Aş pleca undeva să nu ştie nimeni, să fiu numai eu şi cam atât. Eu sunt obosită şi sătulă de cuvinte. Nu ştiu cum să mă descarc, cui să mă descarc şi asta mă face să mă sufoc şi să trag totul după mine... oricât aş căuta să scap, nu reuşesc decât să acopăr pentru o perioadă rugina ce continuă să mănânce timp, forţă şi răbare din mine. De parcă nimeni nu mă înţelege şi nimeni nu a trecut pe aici. Mă văd aşa departe de toţi. Nu ştiu ce am să fac, dar voi trece cumva peste... trebuie!... de fiecare dată a fost ACEL CINEVA care e întoteauna ferm şi în control. Am încă multe de învăţat şi dacă asta mă ajută să cresc în vreun fel, am să accept şi am să aştept Binele.

lunea... prin muzică:)

Spiritul Crăciunului...

De când eram mică, am corelat parfumul Crăciunului cu aromă de portocale şi vin fiert. Intensitatea trăirilor curate, uimirea în faţa bradului împodobit, magia cadourilor, simplitatea relaţiilor familiale, parcă toate au rămas undeva, într-un trecut în care îmi aparţineam în procent mai mare. Acum, am conştiinta un pic murdară, regrete adunate, greşeli neasumate, zâmbete pierdute, frumuseţe neînţeleasă. Trăirile îmi tind şi spre superficial şi concret, uimirea se transformă în apăsare sufletească, iar magia cadourilor e înăbuşită de febra (fizică) a alergăturii prin magazine, a calculelor cu virgule în buget, a incapacităţii de a împlini material dorinţe şi aşteptări. Familia nu mai este completă, iar interacţiunea sentimentală s-a diminuat Pe fondul acestor amintiri/ regrete, amplificate de inposibilitatea de a retrăi trecutul, azi mi-a ţâşnit sub unghii aromă de Crăciun. În stopi subţiri, prea putin dulcegi, mai mult amari, de fericire. Nu am băut vin fiert şi nici nu a mirosit a scorţişoară sau stafide.Şi nici nu am reîntâlnit zâmbetul lui. Doar mi s-a (re)confirmat că există prietenii pe care timpul le validează, deşi noi nu mai ţinem pasul cu el. Că momentele neîmpărtăşite trec pe lângă noi, deşi bucuria împărtăşirii lor rămâne. Strălucirea din ochi, fluenţa verbală a detaliilor ce conturează fericirea, râsetele care completează complicitatea sufletească...

flori de gheață...

Am desenat pe geamul aburit două cerculeţe şi un zâmbet larg. Cerculeţele sunt pentru ochi, căci încerc să evadez din întunericul minţii mele, iar zâmbetul este o consolare ieftină şi falsă. Încerc să privesc prin geamul împietrit de flori de gheaţă şi cu greu reuşesc să descifrez umbre şi contururi. Totul e alb, un alb îngheţat ce îmi absoarbe parcă toată energia. Frigul, nocturn şi sălbatic, se dezlănţuie sub luminile palide ale felinarelor singuratice, aruncând fulgi grei şi inerţi la pământ, apoi ridicându-i şi făcându-i să valseze într-o simfonie a fricii, a urii şi a demenței. Mă simt captivă, prizonieră între două lumi la fel de reci. Fiecare respiraţie se armoniează cu gerul de dincolo de sticlă, îl aduce mai aproape, atât de aproape că îl simt cum muscă din mine şi apoi zboară râzând demonic. Sunt paralizată între gânduri şi oricât aş căuta să fug, oriunde aş încercă să evadez , războiul din sufletul meu pare să-mi zâmbească din orice oglindă.

lunea... prin muzică:)

fulg de nea

Totul e alb, tot ce ne înconjoară a preluat nuanţele de alb. Culoarea purităţii, o culoare blândă ne conduce în poveşti fantastice. Îmi place să îmi amintesc de copilărie, când mă trezeam şi alergam să privesc pe geam, grăbindu-mă să ies în mijlocul zăpezii să fac oameni de zăpadă, îngeraşi. Zăpada mă face să fiu mai liberă, mii de gânduri pozitive să îmi inunde mintea şi milioane de zâmbete să fie prezente pe chipul meu. Îmi place să cred că fulgii de zăpadă au viaţă, căzând suav spre pământ, ei se împrietenesc cu alţi fulgi de nea şi transformă natura pentru noi, pentru a ne face fericiţi, pentru a înţelege că avem motive să zâmbim, să fim fericiţi. Ei sunt atât de micuţi şi atât de delicaţi….Îmi place să privesc spectacolul pe care ni-l oferă iarna. Iubesc să mă plimb prin ninsoare părul meu să fie acoperit de fulgi, sunt atât de perfecţi… iarna… hmm… Trebuie să ne bucurăm de ea în fiecare moment şi să înţelegem că tot ceea ce ne este dat trebuie apreciat… Mi-ar place să fiu un fulg de nea …

lunea... prin muzică:)

rain...

... plouă! Plouă cu zâmbete, cu amintiri, cu suferinţe, cu emoţii, uneori cu lacrimi, cu frunze de toamnă, doar plouă! Îmi era dor de o ploaie, îmi era dor de mirosul de pământ ud, de mirosul de răcoare, de norii, dar mai ales de picăturile de ploaie de pe geam. Sunt unele zile când ador ploaia, ştiu că tot atât de bine şi de repede o să vină zile când o să vreau înapoi soarele, vremea caldă, însă cred că avem nevoie de toamnă, de ploaie, de ceva rece care să ne trezească la realitate! Încă mai cred că noi, oamenii suntem anotimpuri. Ne simţim bine, zâmbim la fiecare secundă, avem soare în ochi, în păr şi în zâmbete... avem fluturaşi în stomac, la fel ca o zi de vara sau viaţa ne miroase a flori de liliac şi a zambile, norii par nişte perne imense pufoase, asemenea unei zile de primăvară... când ne simţim copii, când viaţa ne este ninsă, când viaţa ne miroase a brad şi a sărbători suntem ca o zi de iarna... atunci când picăturile de ploaie ni se aşează pe păr, pe obraji înlocuind parcă lacrimile din suflet, când viaţa ne miroase a ploaie, a frunze uscate şi a ceai de lămâie, cu siguranță e o zi de toamna... Orice anotimp aduce alte emoţii, alţi oameni, alte senzaţii, alte gânduri, alte experienţe, alte zâmbete, alte lacrimi, în acelaşi anotimp mare, mare numit VIAŢĂ! Azi am nevoie de toamnă, azi vreau să plouă...

sentimente ... puse sub cifru ...

Mă copleşesc toate invaziile de amintiri ce se regăsesc în fiecare fotografie şi nu vreau să uit nici clipele frumoase, nici clipele în care eram tristă acolo pe malul mării, deoarece toate m-au întărit şi m-au ajutat să cresc. Asta fac acum: cresc. E ca şi cum cineva ar vrea să mă înveţe treptat să merg pe tocuri şi ar începe prin a adăuga în fiecare zi câte un centimetru până o să mă hlizesc pe vârful degetelor precum o balerină. Mă apasă aşa de tare toate sentimentele ce nu mi le pot exprima. Iar eu nu sunt persoana care tace pentru perioade nedefinite de timp. Tac doar când analizez şi când doresc să îmi las timp să simt. Oricât aş scrie despre asta, e doar o eliberare ce face parte din proces, nu e finalitatea procesului. În final ajung să fiu foarte înţepătoare, precum un Schweepps şi cer să fiu ascultată. Nu vreau să mi se aşterne lucrurile, dar nici să se aleagă singure în funcţie de zilele cu lună plină. E ca şi cum aş simţi un gol umplut până la refuz, dar totuşi rămâne un gol. Şi e intangibil. Mă lasă să-mi trăiesc viaţa, însă îmi şopteşte din inimă de fiecare dată când iau o decizie din raţiune. Nu se sfieşte să-mi spună că nu ar trebui să las nici măcar picături mărunte de idealuri să plece din interior doar spre norii ale căror forme le dau. Şi parcă încerc să strâng şi să închid totul precum o valiză imensă cu haine pe care tot sari să se închidă şi te opreşti doar când vezi lăcăţelul pe ea. Însă mi-e teamă că vor fi mai multe lăcăţele, unele colorate, altele gri, dar tot se va deschide şi voi pierde lucruri preţioase cărora nu vreau să le pierd semnificaţia de odinioară. E aşa o încercare să fii într-o aşteptare continuă, dar să fii prea ocupat pentru a te pregăti pentru tot ce te aşteaptă. O nouă zi, o nouă ploaie, un zâmbet cald, poate un răvaş norocos… Sunt taste tot mai greu de apăsat, par a fi ruginite. Nu atât de timp, cât de praful aşternut pe sentimente care stau sedate undeva, ascunse, la subsol.

lunea... prin muzică:)

don't need memories!!! ...

Sunt nişte momente în viaţa pe care le-aş şterge cu buretele. Nişte momente glorioase, nişte momente eterne. Singurul meu duşman este propria-mi memorie. Pe care nu pot s-o încui într-un sertar, cum fac cu celelalte lucruri. Ea e cu mine, şi la rău, dar şi la bine. Şi mă trezesc cu ea în fiecare dimineaţă. Aş vrea să uit lucrurile rele, lucrurile care m-au schimbat. Mi-aş dori să fiu în generaţia care încă se joacă cu păpuşile. Am irosit toate momentele cu adevărat importante. Mi-am dorit să fiu ceva, şi sunt. Dar nu sunt tocmai ceea e bine să fiu. Sunt colecţionară. De măşti. Când mi-e rău, când nu am chef sau timp pentru cineva, îmi pun o mască. Când iubesc, când lupt pentru cineva, îmi pun o mască. Când simt că trebuie să tac, îmi pun o mască. Când aş vrea să păr ceea ce nu sunt, îmi pun o mască. Când mă simt mititică faţa de alţii, îmi pun o mască. Dar, cu toate astea, la ce-mi ajuta? Că sufletul nu pot să-l acopăr cu nimic. E acolo, şi nu pot ajunge eu la el. Este nevoie de un cunoscător, acel cunoscător mă ştie, îmi ştie trăirile, şi doar cu el e obişnuit sufletul meu.

lunea... prin muzică:)

24 de ore

“Asta e ziua în care dau naștere unui nou eu. E ziua când decid să schimb tactica. Sufletul meu e dornic de cunoaștere, iar lumea pare dispusă să îmi ofere ce nu știu încă. Încep o călătorie pentru care sunt dispusă să renunț la mine. Îmi arunc spiritul în luptă și mă folosesc de unica armă de care dispun: iubirea. Am primit o lecție, și e de datoria mea să o predau și altora. Nu renunț fără luptă, nu accept niciun eșec!” (24 de ore)

super... girl...

Când eram mică mi-am promis că voi conduce lumea şi că îmi voi schimba destinul atunci când voi creşte mai mare. Uite-mă: am crescut, am trecut prin lucruri prin care nu aş fi vrut să trec şi n-am schimbat nimic. Sunt la fel de naivă, la fel de uşor de manipulat. E trist să realizez acum că ceea ce trebuie să fac nu ţine de mine, ci există factori care mă influenţează mizerabil de legal. Acum îmi doresc să fiu din nou copil şi să îmi retrag dorinţa, să îmi doresc să fiu doctor sau oricum... ceva mai uşor. Dar nu se poate, sunt obligată să joc până la ultima carte fără ca măcar să banuiesc ce se va întâmpla mâine, fără să ştiu dacă voi mai fi fericită ca ieri sau dacă rămân la fel ca azi, plină de gânduri şi remuşcări. Cât de uşor era să părăsesc locul de joacă atunci când eram supărată, acum rămân cu furtuni de sentimente, cu mii de întrebări şi lovituri fatale. Aş vrea să fiu copil din nou, să sper, să mint şi să fiu certată de ai mei, să râd cu poftă, să joc acele prostii care nu aveau nici o noimă, să pot să mă murdăresc de nisip şi să nu fiu supărată. Ştiu că toţi avem dorinţe- am fost învăţată că un om cu dorinţe e un om viu - dar una există în fiecare trup zdrobit de realitatea crudă din clipele sălbatice, pe care le petrecem fiind dezamăgiţi de cineva sau de ceva, şi anume să fim din nou copii. Nu cred că pe acest pământ se află o persoană care nu şi-ar dori să reia de la capăt povestea , măcar să schimbe o decizie luată la nervii de copii într-o ceartă stupidă. Da,e adevărat că în fiecare suflet obosit se găseşte acel copil nemuritor însă sunt foarte puţini cei care reuşesc să profite mârşav de magia acestuia cu toate că este singurul lucru care ne diferenţiază unul de celălalt. Îmi doresc pentru o clipă, pentru o oră sau un minut să fiu din nou copilul protejat de lacrimi şi durerea realităţii crude de către părinţii ce o dată de mult, erau şi ei fericiţi împreună. Din păcate slăbiciunea mea este singurătatea dar încep să mă obişnuiesc cu ea, mai mult sau mai puţin...

lunea... prin muzică:)

...

Nu sunt atât de puternică precum par. Sunt atâtea nopţi şi atâtea zile când tot ce îmi doresc este să fiu ţinută în braţe. Uneroi nu vreau să vorbesc despre ce mă doare, uneori vreau doar o îmbrăţişare. Vreau pe cineva care mă va ţine în braţe şi mă va lăsa să plâng. Îmi place când oamenilor nu le e teamă să arate ce simt. Dar nu îmi place când fug de adevărul din inimile lor.. Ştiu ce înseamnă să fii rănit, să te doară. Eu cred că toţi oamenii sunt buni la inimă... și sincer, sper din tot sufletul să nu mă înşel..

amnezie a sufletului...

După multe zile de amânat, am reușit să văd filmul "The Vow", un film care îl recomand cu drag, e inspirat din poveste adevărată; e imposibil să nu înveți ceva din el. Știi ce mi-am dat eu seama? Am perioade în care sufletul trece printr-o amnezie, da, o amnezie a sufletului, atât de puternică încât simte ca are sentimente dar nu știe pentru cine sunt! Sufletul ajunge într-un stadiu în care se rătăcește în propria lui viață, devine amnezic și nu mai știe de ce a ales pe acel cineva și cum ar trebui sa se comporte de acum încolo! Am trecut prin aceasta amnezie de ceva timp, și încă învăț să-i amintesc sufletului de ce am ales să împart sentimentele cu acel cineva, de ce am ales să iubesc și cum să iubesc. Probabil ține de faptul că fiecare își are perechea undeva acolo, tot ce trebuie să faci e să aștepți și să te consulți cu sufletul înainte de a face un pas. Încă am amnezie, dar e atât de ușoară încât dacă mă forțez, îmi pot aminti totul; dar se întâmpla ca sufletul să vrea sa fie amnezic, pentru o vreme, sa-și adune forte noi, să retrăiască momente plăcute, să se reîndrăgostească, să treacă prin toate stările de fericire care aduc la vindecarea amneziei.... Sufletul meu vrea să fie amnezic, așa cum tu, când citești o carte care ți-a plăcut foarte mult, ajungi sa iți dorești sa nu o fi citit, ca să o poți reciti cu aceleași emoții....totul ține de emoții, acele emoții puternice de care sufletul e dependent!

lunea... prin muzică:)

R.I.P Tata(5 ani)

Anii trec ... dar durere rămâne veșnic aprinsă în suflet ... 5 ani ... 5 ani de dor ... 5 ani în care aștept să te întorci din această călătorie... 5 ani în care m-am mulțumit să te vad în poze și în amintirile adunate în 18 ani :( Au trecut cinci ani de când tata s-a dus. Departe. Atât de departe încât numai gândurile bune îl pot ajunge din urmă, spre a-i fi balsam pentru inima bolnavă. Dar poate că în cer nici bolile de inimă nu mai au putere. Luna noiembrie este una tristă pentru familia noastră şi aşa va fi întotdeauna. Într-o lună noiembrie năprasnică şi indiferentă, tata s-a grăbit să ajungă mai aproape de Dumnezeu. Acum se înveleşte cu o aripă de înger şi priveşte către noi, dorindu-şi să ne fie bine. Da, tată, ne e bine. Iubim. Trăim. Muncim. Încercăm să luăm frumosul din fiecare zi. Da, ne e dor de tine. Nespus. N-am uitat şi nu voi uita vreodată cum spuneai să trecem cu vederea toate răutăţile lumii şi să ne vedem de ale noastre. Cinstit. Ca să punem capetele pe pernă, seara, cu linişte în gânduri şi suflete. “Imediat după înmormântare, când totul a luat sfârșit, când toți ceilalți s-au dus către casele lor cu sufletele încărcate de tristețe, eu am rămas. Am rămas în fața mormântului încercând să accept cele întâmplate. Nu mi-am dat seama, până ce nu s-a terminat totul, abia atunci am realizat prin ce am trecut. “Ce e moarte? Nimic mai mult decât o clipă.”- spunea cineva. Dar viața, ce e? nu tot o clipă? În ochii lui Dumnezeu, ceea ce pentru noi e o eternitate, pentru El e o fracțiune de secundă.” (Jurnalul de dincolo)

obosită...

Astăzi sunt obosită. Ieri am fost epuizată. Am trăit o epuizare interioară extremă, în care trecutul și prezentul n-au mai părut a avea vreun rost... de fapt, nici nu au... m-aș fi întins undeva să văd cerul și culorile toamnei și să închid ochii... și apoi ceva să vina și să strivească fiecare celula din corp care doare, să șteargă tot ce a fost și este... să uit fiecare cuvânt, fiecare lacrimă, fiecare respirație, fiecare zâmbet, fiecare atingere, să uit de neputință, durere, slăbiciune și vinovăție, să uit de nopțile albe, să uit de mine. Și totuși toate sunt aici, parte integrantă în mine... și vor fi... uneori ies la iveala și lovesc ca naiba... este doar viață... și trece... zi după zi. Cu toate astea astăzi am primit în dar un curcubeu.

lunea... prin muzică:)

Can you see the branches hanging over me?

Toate s-au adunat grămadă și m-au lăsat rece. Gânduri, idei, sentimente, emoții ascunse, trăiri intense, persoane, momente importante, amintiri s-au aglomerat și simt deseori cum capul îmi pocnește. Dar ploaia a udat tot. Mi-a udat părul, hainele, ochii și a udat persoana mea. Am intrat la apă și mintea mi-a devenit limpede, goală și atât de limpede,m-am minunat de cât de încăpătoare putea fi. Și am alergat prin ploaie, sărind în bălți, stropindu-mă, dansând și cântând ca o persoană care n-ar mai fi gustat efectul ploii niciodată. Atât de fericită, de încrezătoare și de singură. Doar în acele momente mă bucur că sunt singură, că nu-i nimeni care să se bucure cu mine, care să mă înțeleagă sau pur și simplu să-i știu prezența acolo. E locul meu, al meu și al minții mele. Și cum stau și privesc cerul, atât de senin și de gol. Niciun nor nu-l încarcă, nici soarele nu-i prea puternic, iar iarba din jurul meu e atât de pufoasă că aș putea dormi. Și privesc vântul cum își croiește drum printre crengile goale ale copacilor și ia odată cu el toate frunzele, foșnindu-le și aducându-le la viață. Și le privesc încântată cum dansează deasupra mea. Încă admir puterile sleite ale naturii. Deseori mă intreb cum mai are puterea să ofere spectacole gratuite, cum nu moare și, cu fiecare zi care trece, pare din ce în ce mai puternică. Și o îndrăgesc... și mă încântă cu jocurile de culori și mă dezmiardă cu raze blânde și pline de afecțiune. E probabil tot ceea ce-mi doresc acum, mai mult decât o persoană care să stea lângă mine, am nevoie de afecțiunea naturii pentru moment.

visătoare...

Sunt o visătoare. Sunt una dintre acele persoane cu capul în nori, care încă mai are o doză de naivitate, care încă mai speră, care încă mai crede în frumusețea și bunătatea oamenilor. Îmi place să mă bucur de fiecare moment, să-mi imaginez în clipele dificile că totul va fi bine, că lucrurile se vor rezolva de la sine, îmi place să mă îmbărbătez atunci când viața mi se pare grea, când totul în jurul meu pare să ia o altă traiectorie. Și deși sunt conștientă ca lucrurile, viața, oamenii nu sunt întotdeauna așa cum cred, îmi place totuși să-mi imaginez o lume mai buna, o lume plină de culoare, o lume în care valorile și principiile nu sunt uitate, nu sunt marginalizate. Îmi plac deopotriva oamenii simpli, de la care înveți mai mult decât ți-ai putea imagina, îmi plac persoanele decente, sincere, ale căror calități nu mai sunt de ceva vreme apreciate. Sunt o visătoare, știu. Dar , uneori problemele, temerile , singurătatea, gândurile cenușii și neliniștile se contopesc într-o mare de liniște și armonie atunci când crezi că ceva bun se va întâmpla... și brusc, totul pare să capete lumină, culoare, magie și să vezi mai clar tot ce era ascuns ochilor , minții, sufletului tău.

lunea... prin muzică:)

Sunt singură ...

Am luat propriile mele decizii... am așteptat atât de mult acest moment ,iar acum a venit, dar nu mă simt pregătită. O parte din mine vrea să rămână neschimbată alături de toate persoanele care m-au "construit" și m-au ajutat să devin ceea ce azi sunt. Nu vreau să fiu în sigurantă. Nu pot și protejată pentru totdeauna, mai devreme sau mai târziu o sa trebuiască să mă rup de această viață. Trebuie să plec, să văd locuri noi , să descopăr și să invăț. Eu caut iubire și respect... vreau mai mult decât orice, să fiu fericită. Azi sunt tristă și jalnică. Aș avea nevoie de niște șervețele pufoase și mult timp ca sa-mi plâng de mila, pentru că așa vreau ... am atâta nevoie de tine încât nu mai suport. Nu pot să respir, am un nod în gât dar nu mai am lacrimi. Aș vinde toate vorbele astea, mi-aș abandona pe scările unei biserici inima, și-aș pleca nepăsătoare. Dar nu pot, orice ai înțelege tu, azi nu te vreau sau ... ba da te vreau azi , dar mâine??? ... și mă mai gândesc acum că am început o poveste și n-o să o pot termina. Va fi o poveste fără sfârșit și nu din cauza că nu mă pot hotărâ dacă sa fie cu "happy end" sau "true end" ci din cauza că mă doare să scriu despre fericire... și nu din cauză că de mult n-am mai simțit un "te iubesc" ci pentru că mă doare. Da, ne e atât de frică să iubim, să suferim, să fim răniți, încât uităm că până și 5 secunde ne-ar putea face viața mai frumoasă .Dacă ai suferit… ai să mă înțelegi...

Clar... ca lumina zilei

Viaţa este dură. Cred că totul se întâmplă cu un motiv. Oamenii se schimbă ca să înveţi să renunţi la ei, lucrurile merg prost ca să le apreciezi atunci când merg bine, crezi în minciuni ca să înveţi să nu ai încredere în nimeni în afară de tine şi, uneori, totul se duce de râpă ca să facă loc lucrurilor bune. În momentul în care şti ce fel de viaţă îţi doreşti să trăieşti , începi să faci diferenţe, să pui corect accentele, să înveţi să preţuieşti fiecare clipă şi să lupţi pentru ce merită şi ce contează. Toţi ar trebui să începem să trăim înainte să îmbătrânim. Teama este stupidă. La fel sunt şi regretele. Cuvintele nu schimbă inimi şi nu întorc oameni din drum, asta a fost lecţia cea mai importantă. Face parte din povestea mea de viaţă. Mi-au fost înşelate gândurile, încrederea , credinţa în iubire. Atunci, m-a durut foarte mult, acum nu mai simt nimic. Sau poate m-am săturat să simt.

lunea... prin muzică:)

Nu aş putea spune că trăiesc, nu, nu aş putea spune... aşa cum n-o făceam nici înainte... pot spune doar că e o stare de bine când mă trezesc dimineața fără înțepături, fără roșeața de zori,fără soare... și e tot întuneric, ca atunci când am adormit, ca acum o oră... sau două... cu frunze încărcate de apă la geam, cu somn cald respirând printre perne și senzația ca urmează să mă ridic, ca mă așteaptă un tren într-o gară, ce mă va duce undeva... catre mare.

Simplitate complicată

Am pierdut mult dar am învățat să găsesc și răsplata, acele rămășite care atunci când iți pierzi speranța, atunci ies la lumină. Am învățat să mă regăsesc în lucrurile simple ce cu adevarat mă definesc ... am învățat să "îmi placă". Îmi place atunci când mă cufund în litere, îmi place să evadez din realitate să mă pot pune în locul întâmplărilor... să-mi creez propria poveste, simplă dar complicată în același timp. Îmi place să zbor în aceea poveste și să las viața asta "complicată" spre una mai simplă. Îmi place să te bucur, să radiezi, să te ajut... dar în același timp trebuie să-mi placă sa mă regăsesc în propria persoană, să învăț de la mine, să mă pot ajuta singură, să nu depind de nimeni, să încerc să-mi folosesc propriul ajutor ... ajutorul spre propriul meu drum. O simplitatea complexa, dar și o complicare nedefinită. Vreau să văd doar frumusețea simplității ci nu și ceea a lucrurilor care noi le numim scumpe ... scumpe?!Dar de ce folos? Vreau ca simplitatea mea sa fie și complicată să o pot defini, să o pot ghici , să o pot regăsi. Eu doar știu să mă bucur de o rază de soare, de un fulg de nea ... de un zâmbet... de acele gesturi și fapte cu adevarat simple. A-și mai spera ca nu numai eu să cred asta... poate în zadar, poate nu ... dar încă mă bucur de simplitatea mea complicată cu un strop ce vrea să se hrănească cu iluzii, vise și bucuri nespuse. "Simplu este atunci când spui , când rostești ... dar complicat când simți fără să poți să te stapanesti. "

lunea... prin muzică:)

Cu o floare ...

Cu o floare nu se face primavară… expersia asta o auzeam de mică și cred că astăzi mi-a guvernat ziua. O multitudine de sentimente și totuși prefer să ramân la realitate și să nu îmi fac iluzii pentru că știu că o minune nu durează mai mult de trei zile. M-am luptat cu fel de fel de persoane, însă niciodată cu proprile mele sentimente dar a venit timpul să fac și asta pentru că așa cred că e mai bine pentru mine momentan. Am ajuns în punctul în care toata lumea din jur mă vede mult mai departe decât mă văd eu, ceea ce însemană că arăt că pot… chiar dacă eu sincer mă îndoiesc de asta. Mereu m-am întrebat de ce sunt oamenii atât de complicați? Și cred că răspunsul e simplu pentru că suntem oameni iar tot ce ne înconjoară ne afectează într-un fel. Cineva mi-a spus cândva “nu te gândi la trecut ca e mult prea târziu, nu te gândi la viitor ca e mult prea departe, gândește-te la prezent și încercă să îl faci cât mai frumos”. Dar dacă simți că ai obosit și ai nevoie de altcineva care să iți facă “prezentul mai frumos”. Poate e normal să trec prin toate astea poate așa e să fie, dar când va fi bine? Sau pot face eu ceva ca să schimb lucrurile? Atâtea întrebări și nici un raspuns… . Mereu se spune că viitorul stă în mainile noastre, sincer aș vrea ca și în ceea ce mă privește lucrurile să fie așa pentru că știu ce vreau de la viitorul meu, însă el nu “e in mainile mele” ci în mainile altora și mă doare să recunosc dar așa va fi mereu. Dar totuși există o speranță ca mâine va fi mai bine, încă vreau să am puterea să cred asta...

"Empty Recycle Bin"

Pentru prima oară în viaţa mea, mi-am dat seama că nu pot şterge ceea ce am colectat în "Recycle Bin"-ul din capul meu, nu există nicio comandă gen "Empty Recycle Bin" să mă ajute să şterg tot ce a fost, deşi poate am încercat de multe ori. Cel mai probabil voi depăşi capacitatea folderului, şi îmi voi pierde memoria, cel mai bun lucru posibil, cel puţin pentru mine. Aş putea să o iau de la capăt, dar totuşi ar exista riscul să repet acele greşeli stupide, şi aş ajunge de unde am plecat, tot în acelaşi loc, cu mintea plină de sentimente confuze şi scurtături de care aş vrea să scap. Momentele bune sunt făcute să rămână într-un folder plin de praf numit "Memories" pe care îl sar de câte ori am ocazia. De ce? Vreau să mă desprind de trecut şi să mă agăţ de viitor. Dar la un loc cu cele bune, au rămas şi cele nesărate, care mă fac să dau înapoi, căci resentimentele rămân, şi nu se pot şterge cu un zâmbet amical. Chiar dacă sunt înţesate de praf, importanţa lor n-a scăzut.

lunea... prin muzică:)

azi nu ...

Astăzi nu am binevoit să ies la lumină, soarele se vede mai bine din spatele unor geamuri încărcate de draperie, lumea se vede mai bine atunci când nu faci parte din prim-plan, poţi să simţi mai multe când eşti în public, prezent numai printr-un gest simplu, o împreunare a palmelor şi un mic contact când lucrurile devin simţitor de interesante. Am fost numai spectatorul unui show melodramatic, înţesat cu lacrimi, gelozie, intrigi şi mai presus de toate, cu dragoste. Lucrurile sunt mai savuroase când nu eşti nevoit să iei parte, când ştii că nu există risc şi nici eşuare, e ca şi cum te-ai arunca de la etajul zece fără să ai parte de consecinţele de după, cine nu preferă să privească dar inima să-i simtă fiecare tânguire? Cine nu ar iubi fără regret, dacă nu ar exista riscul unei "rupturi" (deschise, în cel mai bun caz"), cine nu ar încerca lucruri extreme dacă cel mai rău lucru care s-ar întâmpla ar fi plictiseala? Dar este cam greu să generalizez, mai ales acum când ştiu că totul este relativ, simţurile înşeală şi câteodată şi inima. Asta învăţ eu citind, trăiesc iubire, luptă, suferinţă temporar, fără cicatrici, fără efecte distrugătoare, trăiesc aşa cum mi-am dorit mereu, dar n-am avut curajul şi nici "creditul" necesar

lunea... prin muzică:)

"Sometimes you wonder if this fight is worthwhile The precious moments are all lost in the tide, They’re swept away and nothing is what is seems The feeling of belonging to your dreams"

thoughts...

E ciudat cum oameni care te ştiu de mult nu te cunosc decât puţin... care află despre tine doar ce vrei tu să le povesteşti... care te văd râzând sau suferind fără să înţeleagă de ce... Se uită la tine fără să te vadă, te aud fără să te asculte, trăiesc lângă tine fără să te simtă. Sunt zile în care nici eu nu ştiu ce simt sau ce vreau, dar probabil că aşa păţim toţi uneori... Ştiu doar că sunt de o simplitate complicată, sunt un joc de lumini şi umbre, sunt un înger cu ochi de demon. Nu cred în iubirile eterne deşi le caut zi de zi... mă sperie responsabilităţile, dar tânjesc după stabilitate... nu fac promisiuni de teamă să nu le încalc... nu caut duşmani, dar nici nu mă feresc de ei. Trăiesc râzând chiar dacă inima îmi plânge iar lacrimile le transform în ploi reci ascunse după nori. Construiesc vise zi de zi... mereu altele, mereu aceleaşi... Trăiesc fără să mă gândesc la ce va fi mâine, dar îmi fac planuri... mi-e teamă să nu-mi irosesc energia, timpul sau viaţa... sunt un "copil" ce vede lumea prin ochii unui adult... refuz să cresc, refuz să-mi pierd naivitatea... Îi iubesc pe ceilalţi mai mult decât mă iubesc pe mine...

un vis împlinit... de care mi-e dor

Am pornit spre mare singură cu o groază teribilă, ca să fiu sincera, dar s-a dovedit ca drumul pe cât de lung și singuratic pe atât de plăcut. Am citit, am socializat mi-am făcut prieteni noi și am râs până ce m-am trezit la destinație... și am ajuns acolo... m-am aruncat în mare cu o dorință intensă de a-mi curața gândurile de praful și neliniștea zilei de ieri. Am alunecat în valuri ca un pește și m-am lăsat luată de apă către sufletul ei. A fost ca un vis… s-a stins în noapte. M-am întors către mare și am privit-o. Am lasat-o deoparte și am plecat către mal. Am privit nisipul și s-a lăsat călcat de talpa mea.Cum aș putea descrie senzația aceea de val care vine și îmi fură nisipul de sub tălpi? Cum aș putea descrie senzația de soare care îmi mângaie chipul? Ce poate fi mai frumos decât un răsărit de soare la malul mării? Poate un… apus de soare! Sunt două momente unice cu care ziua începe şi apoi se încheie, pentru a face loc … altei zile! Sunt momente ce nu se pot exprima suficient de bine în cuvinte şi care se cer primite în suflet pur şi simplu. Să mergi pe malul mării când ziua încă se îngână cu noaptea, să „auzi” liniştea care domneşte peste toate, să simţi briza răcoroasă a mării cum îţi mângâie faţa, să priveşti cu nerăbdare acea linie a orizontului, în care cerul sărută marea şi pe care apare încet, încet, un punct roşu care devine tot mai mare, aducând strălucire pe întreaga boltă cerească. Un moment de mare emoţie, pe care eu l-am așteptat cu nerăbdare... După strălucirea zilei, după ce m-am bucurat de razele fiebinţi ale soarelui, de mângâierea valurilor calde, de nisipul încins, de adierea brizei care mai răcoreşte puţin fierbinţeala, este momentul apusului, cu vraja sa magică… Încet, încet, soarele păleşte, strălucirea arzătoare se domoleşte, căldura de afară se preschimbă în răcoare, iar discul solar redevine acel punct luminos roşiatic, care se retrage lin dincolo de linia orizontului. Lumina lasă loc întunericului, ziua lasă loc nopţii, luna îşi face apariţia pe cer, iar bolta cerească se împodobeşte cu un nesfârşit covor de stele.

lunea... prin muzică:)

... am revenit din vacanță... doar fizic... sufletul meu este înca acolo... ... într-o zi de... septembrie... luni...

lunea... prin muzică:)

Am dreptul sa simt ceea ce simt...

Nu e deloc uşor să ții totul în tine când ai vrea să urli în gura mare spunând tot ce ai pe inimă. Dar cred că eu nu am curajul să fac asta. De multe ori mă simt neînţeleasă, furioasă și dezamăgită. Dar când sunt în preajma cuiva mi-e greu să-mi arăt adevăratele sentimente. Nu mă prefac că sunt altfel, ci doar îmi îngrop adânc aceste sentimente și încerc să uit de ele. Doar că ele sunt mereu acolo. Sunt fericită când stau cu prietenii, râdem și ne distrăm. Sunt fericită atunci când citesc o carte care îmi face plăcere sau când scriu, sunt bucuroasă când văd chipul prietenilor mei sau când ascult muzica preferată. Acestea sunt doar câteva lucruri mărunte care îmi provoacă bucurie dar nu îmi pot umple tristeţea pe care o simt uneori. Păcat că fericirea nu durează mai mult. Nu înţeleg de ce nu pot sa fiu si eu ca alte persoane care par lipsite de orice grijă și sunt mereu fericite. La mine lucrurile sunt întotdeauna mai complicate. Și știu că dacă aș avea curajul să-mi exprim sentimentele și să spun cu voce tare ceea ce gândesc, atunci lucrurile ar fi altfel. Dar de fiecare dată când vreau să spun ceva cuiva, nu o fac. Sper totuşi ca într-o zi să reuşesc să-mi înfrâng teama. Pentru că nu vreau sa trăiesc toată viaţa reprimându-mi sentimentele, pretinzând că sunt fericită atunci când nu sunt. Aș vrea ca lucrurile să se schimbe, pentru că simt că am mare nevoie de o schimbare în viaţa mea. Aș vrea să am mai multă încredere în mine atunci când nimeni nu are… aș vrea să știu că pot trece peste orice obstacol în viaţa asta și să nu fiu nevoită să mă tem de schimbările pe care acestea le pot aduce. Înainte eram mai încrezătoare, mai optimistă, dar acum nu a mai rămas prea mult din optimismul meu. Vreau să trec mai departe peste toate aceste sentimente negative de tristeţe şi furie şi să am din nou mai multă speranţa. Dar nu e uşor deloc... și numai timpul şi răbdarea mă pot ajuta. Uneori adorm plângând fără să ştiu de ce. Dar mă ajuta să mă descarc. Totuşi lacrimile nu vor face ca lucrurile să se schimbe… singurul lucru pe care mi-l doresc uneori e să plec undeva departe, şi să las totul în urmă. De-aş putea să prind aripi ca o pasăre… aş zbura cât mai departe, fără să mai mă uit în spate. M-aş simţi liberă şi fericită. Mă simt ca şi cum m-aş afla într-o pădure, sau o junglă şi am pierdut busola… iar acum nu mai pot găsi nici o cale de ieşire. Mă simt atât de mică şi neînsemnata… Poate e şi vina mea, pentru că fără să ştiu am creat un fel de scut, un zid între mine şi cei din jurul meu. Am făcut asta pentru că nu am vrut să-mi cunoască adevăratele gânduri ştiind că nu le-ar putea înţelege niciodată. Mi-a fost teamă şi încă îmi este. Doar că acum nu mai vreau să ţin totul doar pentru mine… Credeam că mă pot descurca de una singură dar sentimentele mă copleșesc... Ştiu că sunt persoane în jurul meu care mă iubesc… mi-au demonstrat asta. Doar că mi-aş dori să încerce să mă înţeleagă. Nu le cer să mă înţeleagă pe deplin, să ştie tot ce simt şi îmi trece prin cap, nu vreau decât să mă accepte aşa cum sunt şi să mă înţeleagă atunci când am nevoie. Poate ar trebui mai întâi să îi las să mă cunoască şi apoi să aştept de la ei să încerce să o facă. Doar că nu ştiu sigur dacă vreau să fac asta… şi nici nu ştiu cum să o fac. Până acum nu am vrut să las pe cineva să mă cunoască… poate din teamă de a mă judeca sau de a râde de mine tocmai pentru că nu poate înţelege cu adevărat ce e în inima mea. Aşa am fost de mică, am ţinut totul în mine.. și am crescut crezând că niciodată nu va exista cineva care să vrea să mă înţeleagă… de aceea am renunţat la a mai încerca să spun ceea ce simt. Uneori am curajul de a spune ce gândesc, dar asta când nu sunt de acord cu un anumit lucru. Însă când vine vorba de sentimentele mele … atunci nu pot spune aşa uşor ce gândesc...

Capricii

Trãiesc în afarã. Atât de în afarã încât simt cã-mi bate inima în spate, şi o aud atât de vag, atât de “ne” a mea cã aş vrea s-o iau în braţe şi s-o încãlzesc. Sã-i sãrut cu buzele calde fiecare pãrticicã anatomicã pe care nu i-o înţeleg şi nu i-am înţeles-o niciodatã, nu ştiu din ce motive. Poate cei care-i pãtrund structura nu-i pãtrund raţionamentul. Eu mãcar sunt o ascultãtoare îndârjitã. Recunosc cã nu sunt în stare sã ascult pe toatã lumea, am şi eu o selecţie a mea, nu ascult decât ceea ce-mi îmbogãţeşte trãirile. Oare de asta mi se spune visãtoare? M-aş putea obişnui şi cu acest statut dacã aş reuşi sã fac din el o meserie. Aş transforma-o într-o meserie bine plãtitã, pentru cã astfel visul ar fi tot mai lung... Aş vrea sã fiu acrobatã, sã zbor peste barierele corpului, sã-mi înfãşor picioarele în jurul capului şi mâinile în jurul spatelui, sã-mi dau cea mai alintatã îmbrãţişare atunci când...Dar ce vorbesc? Eu nu ştiu nici sã merg cum trebuie. Îmi distorsionez pânã şi cugetul de fiecare datã. Ce bine e când îţi simţi inima la locu-i, fãrã sã-ţi întoarcã spatele!

lunea... prin muzică:)

...pe ritmul ploii ...

Nu fac nimic... stau și ...ascult! Ascult ploaia și... miile de gânduri ce mi se învârt în cap. Nu-mi dau pace..nu mă lasă să mă împac cu mine... și nu știu de ce...! Vreau să fac ceva... să mă simt mai bine... dar ceea ce este ciudat este că nici un gând nu se referă la cum aș putea sa îmi revin. Parcă ... ploaia le dă un efect anume... un efect frumos... ce se naște la fiecare strop căzut... Simt prea multe... și totuși... prea puține... mă gândesc la multe... și totuși la nimic...! Vreau să spun ceva... și parcă n-am cuvintele necesare... complicat... Nici eu nu mai știu ce să cred... ce să simt..

doar scriu...

E noapte din nou, mă simt bine, îmi aduc aminte de trecut și de cât de simple erau lucrurile. Mereu am simțit că noaptea iți poate oferi momentele de intimitate, de care uneori poți avea atâta nevoie. Azi am simțit că totul e atât de confuz, probabil a revenit starea care a guvernat ultima perioadă. De multe ori încerc să nu mă mai gândesc ci pur și simplu să las lucrurile să se întâmple, pentru că știu că am suficientă putere să le înfrunt, dar cu toate acestea întrebările sunt cele care mă chinuie. Tot azi a fost unul din acele momente în care aveam nevoie ca cineva să mă întrebe ce se întâmplă cu adevarat în sufletul meu, chiar dacă nu aș fi știut să îi explic. Dar se pare că zâmbetul a reușit să ascundă toate acestea. Nu știu dacă e bine sau nu să par puternică când defapt nu sunt. Dar teama e mai mare, uneori atât de mare încât nici eu nu pot să o înving. Sunt momente când te simți în plus in viața oricărei persoane din jurul tău, și realizezi că defapt ești doar tu, că tu trebui să te ridici atunci când cazi, sau să iți oferi un lucru frumos atunci când consideri că meriți, azi a fost unul din acele momente. Dar știu că mâine va fi mai bine!

lunea... prin muzică:)

Sunt în vacanță!!!

Gata sesiunea!!! ...

lunea... prin muzică:)

E doar o chestiune de timp și dorință...

Nu pot minți că am o viață perfectă,deși perfecțiunea unor clipe nu-mi lipsește. Am o imaginație bogată, problemele mele mă fac puternică și încet încet cresc și mă ascund după o femeie cu ochii clari, duioși și aproape negri. Nu sunt aceeași, pentru că timpul nu-mi permite să rămân la fel. Plâng, râd, trăiesc frumos și trist totodată. Visez dulce, călătoresc mult... cu gândul și iubesc până la ultimul sărut înainte ca noaptea să-mi ia dragostea și s-o trimită pe drumuri. Am idealuri clare și nu mă feresc să realizez ceea ce vreau. Am crescut frumos datorită tuturor oamenilor care au stat chiar și o clipă de vorbă cu mine, și care m-au învățat ceva, nu neapărat bun. Am prieteni dragi, vechi, noi, falși și adevărați. Nu mi-e frică de singurătate că mă lasă să-mi ascult rațiunea. Suferința mă maturizează și mă face să iubesc fericirea. Nimic în viață nu-i ușor de obținut, dacă e gratis, așteaptă-te să plătești cândva pentru el. Iubirea. Iubirea mea simplă și frumoasă ca un rai. Cuvinte n-am să explic, ochii nu mă lasă să arăt și culmea, EL îmi știe fiecare cuget al inimii. Frumusețea vieții stă în multitudinea de lucruri simple și amare sau dulci. Stă în momentele de tăcere când o singură amintire îți liniștește sufletul și-l face să zâmbească. Nu mi-e teamă de vise neîmplinite... încă... E doar o chestiune de timp și dorință.

strong...

Sunt o persoană puternică. Încerc să gândesc pozitiv și depășesc problemele, indiferent cât de dificile îmi par. Încerc să zâmbesc și să-mi văd de treabă, chiar dacă sufletul îmi este răvășit, iar mintea slăbită. Încerc să fiu puternică, nu numai pentru mine, dar și pentru cei dragi. Muncesc zi de zi și încerc să mă implic în fiecare proiect. Mă caracterizează răbdarea dar și pasiunea pentru lucrurile care-mi plac. Însă, câteodată, simt că sunt lovită din toate părțile, simt că cedez, simt că puterea-mi slăbește clipă de clipă, și atunci, mă blochez. Ca fiecare om, îmi fac griji, mă zbat să găsesc soluții, să vin cu răspunsuri, să mă agăț de ceva, orice, ca să nu fiu trasă în vâltoarea problemelor. Uneori, îmi pierd încrederea și credința, alteori speranța. Dar, nu cedez niciodată. Plâng, Țip, mă închid în mine, mă depărtez de oameni, dar în singurătatea tristă în care mă închid îmi regăsesc forța, credința și speranța. Mă regăsesc și apoi continui să lupt, Continui să mă zbat fiindcă știu că va merita... cândva... și acest gând mă însoțește pe parcursul drumului meu și nu-mi dă drumul indiferent de opreliști...

lunea... prin muzică:)

another day...

Uneori mă opresc în drum. De multe ori prea multă liniște mă derutează. Timpul se scurge repede și încet. Sunt oameni care te surprind când te aștepți mai puţin. Ei nu înțeleg că poți găsi bunatate într-un om închis in el. Iar eu nu înțeleg ca e greșit să acord încredere aşa ușor. E tăcerea cea care iți permite să te asculți pe tine însuți. E ca un salut de întâmpinare pentru cei ce vor ști să aprecieze lumea ta, o lume pe care ai construit-o în tăcere zi de zi. Uneori sunt prea melancolică, prea visatoare, mi-aş dori să am mai multă tărie interioră. Pășesc singură și nesigură. Sunt un om rau pentru că uneori mă închid în mine și nu vreau să vorbesc cu nimeni. Îmi pare rău pentru cei pe care i-am implicat în confuzia mea... şi pentru cei carora le-am stricat călătoria spre vise. Sunt om și fiecare zi e diferita...

wishes ...

Stau și mă adun și încerc să realizez că tot ce gândeam în trecut încă este în mintea mea aceleași dorințe, aceleași schimbări pe care vreau să le realizez încă nu s-au schimbat, sunt încă acolo. Dar totuși îmi dau seama de dezamăgirea că nu vor fi împlinite cu ce aveam eu în gând ci poate deloc, asta te și întristează dar te și întărește să le poți duce la capăt. Visele care mă fac și acum să cred că sunt încă un copil,acel copil firav care odinioară nu știa ce dorea dar cu timpul a descoperit că se transformă într-o persoană cu totul și cu totul diferită și poate nu așa cum și-o imagina. Știu că dorința încă e neschimbată și va fi întotdeauna cel puțin așa este pentru mine, a-și vrea ca visele să îmi fie îndeplinite pe deplin dar totuși realizez în adancul gândirii mele că ele nu se vor realiza astfel dar totuși vreau să cred și vreau să sper în continuare că într-un final va ieși și pentru mine o raza de lumină, pentru a îndeplini aceste vise ce cu greu cred că vor fi duse la bun sfârșit...

lunea... prin muzica:)

learn ... maybe not...

Încerc să învăţ de câţiva ani câteva lucruri.Le-am simţit pe pielea mea, deci nu se poate pune problema “ah, e greu să înveţi de la alţii”. Unul dintre acele lucruri ţine de alegerile pe care le facem, sau pe care le fac alţii pentru noi. E mai mult decât logic şi firesc să înţelegi că atunci când eşti la răscruci, alegerea unui drum naşte alte cai. Nu există sfârşit de drum decât dacă-ţi impui – şi nici atunci, căci mai devreme sau mai târziu, valul te împinge în larg ori la mal. E lesne de priceput că o uşă închisă nu e un sfârşit de drum, ci din contră; prea multe uşi nu înseamnă că trebuie să te aşezi turceşte şi să aştepţi ca uşa potrivită să fie luminată de vreun spectru ceresc, ori să facă altcineva alegerea pentru tine. Câteodată mă trezesc trăind în trecut, însă… din ce în ce mai rar… Am o nouă problemă acum – trăiesc prea mult în viitor, închipuindu-mi şi imaginându-mi. Astfel, se pierde din naturaleţe, din veridicitate, şi pe lângă aceasta, am o certitudine – că nimic din ce-mi imaginez nu se va întâmpla pentru că… intuiţia nu este chiar aşa de exactă. Prin deducţii logice, se elimină orice situaţie pe care mi-o imaginez, ceea ce ar putea duce la… a nu se întâmpla ceea ce-mi doresc.

life is short ...

Iar se lasă întuneric peste o lume imaginară, în care am ales sa trăiesc. Devin mai rece, și dezgustată de lumea asta care îmi demonstrează pe zi ce trece cât de prefăcută e, și cât de complicată... cât de aiurea... și cât de rece mă lasă tot. Nu e în regulă. Râd , dar nu este râsul meu și sunt conștientă că ceva se întâmplă. Am devenit mult mai complicată, am ajuns să nu mă mai înţeleg și să văd mult mai clar defectele celorlalți, dar și pe ale mele. Ce așteptări să mai am de la ceilalți să mă știe, când eu nu o fac și poate chiar asta e problema. Aştept prea multe, de la multe persoane, și de la mine... am început să mă resemnez cu ceea ce sunt, să cred că, așa trebuie să se întâmple. Pobabil am obosit să mai cred altceva... sau să îmi imaginez altceva, să vreau mai mult și da, mă simt singură, ca mulţi alții, și da, mă simt neînţeleasă și nu e ceva nou...

lunea... prin muzică:)

sentimente ...

Dacă ar fi să închid ceea ce simt într-un cântec, probabil că notele ce se aud din clapele pianului negru m-ar sfâșia în mii de bucatele. Așa că, încerc să las în urmă acest cântec trist și să trec mai departe pe lângă el, ca și cum aș trece pe lângă un bulevard plin de panseluțe colorate. De multe ori e furtună în sufletul meu, e ninsoare în vise, e neliniște în clipele ce trec. Uneori mă rătăcesc atât de tare printre gânduri întoarse pe toate părțile, încât mi-e teamă să nu mă pierd definitiv de mine însămi. Alteori îmi doresc să plec departe, de tot și de toate, dar mereu o voce îmi amintește că nu putem fugi de sentimente și amintiri. Ca oriunde am pleca, nu ne putem ascunde de noi înșine. Însa ne putem minți... o vreme.

not me ...

M-am născut într-o lume pe care nu o pricep. Zilele mi-au oferit lumina unor drumuri de mult străbătute, iar nopțile vise după care alergam cândva să le ating. Anii mi-au dăruit iubiri ce au alunecat spre amintire, prietenii în care am crezut. Și, in toată această călătorie prin ceața destinului am cunoscut oameni pe care i-am îndrăgit din prima clipă sau pe care am ajuns să îi iubesc în timp. Credeam că dețin controlul acestui univers care se construise în jurul meu. Dar azi privesc ușor în urmă și văd că am greșit. Azi mă intreb cine sunt... de ce sunt. Poate că nici macar nu mai trăiesc… poate că am murit demult și în urma mea a ramas o ființă ce la prima adiere de vânt se pierde printre toate frunzele uscate ale anotimpurilor. Privesc în jur și nu regăsesc nimic din ceeea ce, cândva, mă facea fericită. Dragostea a trecut pe langa mine fără ca eu să știu să o prind de mână. Mereu i-am iubit pe cei care m-au făcut să sufăr. Iar pe cei care m-au iubit i-am îndepărtat. Am încercat să caut mereu un echilibru între ceea ce simt eu si ceea ce îmi oferă alții, însa mereu m-am ratacit printre vibrațiile inimii ce m-au condus de prea multe ori spre lacrimi. Nu sunt făcută pentru lumea asta fiindcă nu știu cum să mă multez secundelor ce se desprind dintr-un orologiu în care clipele îmi sunt măsurate. Nu sunt făcută pentru lumea asta fiindcă nu stiu sa îmi controlez dragostea și iubirea pe care o port, pe care o ofer, de cele mai multe ori, în zadar. Nu sunt făcută pentru lumea asta fiindcă, de acolo de sus, din plutirea mea, nu reușesc să văd, cu adevarat, binele și raul din jurul meu, iubirea care mi se oferă. Nu sunt făcută pentru lumea asta fiindcă asta nu e lumea mea... Alerg prin timp, rătăcindu-ma în propria ființă. Eu nu exist… există doar un suflet zbuciumat, închis în frânturi de gânduri… răsfirat printre cuvintele unei foi pe care nu o va citi nimeni, poate, niciodată.

lunea... prin muzică:)

"de ce ne îndrăgostim apoi nu mai iubim și spunem adio fără să gândim???"

sesiune ... again...

Ei bine că vreau că nu vreau sesiunea iar bate la uşă şi ca de obicei mă găseşte în pijamale. Pe tot parcursul semestrului sunt într-o formă de 1000 de ori mai bună decât atunci când se apropie sesiunea. Cursuri aruncate pe ici pe colo, post-it-uri peste tot cu "asta fac azi, asta fac mâine etc", pixuri, markere, cărţi prin toată camera. Linişte. Nici măcar muzică nu mai îndrăznesc să ascult. Doar e sesiune, tre să fie linişte, altfel nu mă pot concentra. Dar degeaba. Găsesc orice de făcut mai puţin să ma ating de cursuri. Parcă sunt defectă. Mă uit la cursuri, zic că într-o oră gata, încep şi pauză. Trece o oră, trec două, trei şi nimic. Eu rămân pierdută în altre treburi. În sesiune fac curat în cameră mai des decât de obicei, tot atunci îmi iau şifonierul la rând să îmi aranjez hainele.De ce? Habar nu am. Dar cred că încep să găsesc o explicaţie. E vorba de atacurile energetice cu flăcări d-alea violet:))E o întreagă conspiraţie...

La mulţi ani, copilăria mea!

Să ştii că nu te-am uitat. Mi-aduc aminte de joaca de-a medicul, de murdăria de pe hăinuţe, de dimineţile senine pline de entuziasm, de frumoasa mea Albă ca Zăpada, de zâmbetele care inundau efervescent lumea din jur, de curiozitatea ta inocentă … Să ştii că nu am uitat nici gustul cireşelor furate din curţile vecinilor,nici gustul amar al lacrimilor ce le-am vărsat, nici mirosul florilor de câmp, nici dansul în ploaie, nici ….. nu te teme, nu am uitat nimic! Dar tu? Mă mai ţii minte? Pe mine cea care alerga porumbeii cât era ziua de lungă ? Încă mai fac asta să ştii …. Cea care pupa năstruşnic pe obraz băieţii? Cea care îţi spunea mereu “Pleacă, vreau să fiu MARE!!! “. Chiar nu mă mai recunoşti? Dacă-mi ignori neliniştea din suflet, umerii grei, faţa obosită şi grijile ai să descoperi că sunt tot EU! Cea care te ruga să i-l aduci în cale pe Făt Frumos, cea care încă te adoră, cea care aşteaptă să te retrăiască prin ochii copiilor … Eu, copilărie, eu! Un om MARE cu suflet de copil. La mulţi ani, copilăria mea!

lunea... prin muzică:)

”Viața pe un peron”

În sfârșit am recitit-o ”Viața pe un peron” (Octavian Paler) în frânturi: • Modul în care un om își acceptă destinul este mai important decât însuși destinul său. (Wilhelm von Humboldt). Am și un decalog aici: • Prima poruncă: Să aștepți oricât.

• A doua poruncă: Să aștepți orice. • A treia poruncă: Să nu-ți amintești, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăiești în prezent. • A patra poruncă: Să nu numeri zilele. • A cincea poruncă: Să nu uiți că orice așteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viața. • A șasea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim. • A șaptea poruncă: Nu pune în aceeași oală și rugăciunea și pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăznește să spere singur. • A opta poruncă: Dacă gândul ăsta te ajută, nu căuta să recunoști că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic. • A noua poruncă: Binecuvintează ocazia de a-ți aparține în întregime. Singurătatea e o tîrfă care nu te învinuiește că ești egoist. • A zecea poruncă: Amintește-ți că paradisul a fost, aproape sigur, o grotă.

• Dând câteva monede unui cerșetor, ne cumpărăm la un preț foarte mic convingerea că mila e bună pentru alții, nu pentru noi înșine. • Zidul se închidea în jurul meu și, în loc să mă apere ca altădată, mă izola din ce în ce mai mult. • Făceam un pas la stânga sau la dreapta ca să ocolesc un obstacol și, gata, nu mai regăseam urmele pe care le lăsasem. • Orice revenire e, probabil, o iluzie, chiar dacă o dorim cu tot dinadinsul. Nu mergem decât înainte. • Și ciudat e că totul îmi era foarte clar. Știam unde mă aflam și ce anume se petrecea cu mine. Dar n-aveam putere să mă împotrivesc. pți pe cineva decât un tren? • Nu există nimic adevărat; există doar oameni care motivează mai bine o cauză și alții care o motivează rău. • Ce simplu e, la urma urmei, să te degradezi, mă gândeam. Nu trebuie decât să se tulbure apa, să iasă la iveală noroiul. • Un nebun nu se mai teme de nebunie. • Singurătatea ți se pare atunci mai mult decât un refugiu; ți se pare un mijloc de a te apăra. • Nu știu dacă îți aduci aminte ce ți-am zis într-o zi, că singurul lucru pe care l-am dorit de la viață a fost ceva ce nu se poate obține prin luptă. Poate că m-am înșelat. Poate că și pentru tandrețe trebuie să luptăm, însă eu am așteptat mereu. Oriunde am fost.

• Poate că trenurile care treceau prin gară se transformau și ele în nisip, cu călători cu tot. • Înțeleg însă că nimeni nu te iartă când ești slab. Doar te uită. • Nu te poți instala într-o irealitate decât pentru a muri. • Trebuie să adaug a unsprezecea poruncă. O voi lua din Dante. „Privește și treci”.

Postați pe blog!