lunea... prin muzică:)

Can you see the branches hanging over me?

Toate s-au adunat grămadă și m-au lăsat rece. Gânduri, idei, sentimente, emoții ascunse, trăiri intense, persoane, momente importante, amintiri s-au aglomerat și simt deseori cum capul îmi pocnește. Dar ploaia a udat tot. Mi-a udat părul, hainele, ochii și a udat persoana mea. Am intrat la apă și mintea mi-a devenit limpede, goală și atât de limpede,m-am minunat de cât de încăpătoare putea fi. Și am alergat prin ploaie, sărind în bălți, stropindu-mă, dansând și cântând ca o persoană care n-ar mai fi gustat efectul ploii niciodată. Atât de fericită, de încrezătoare și de singură. Doar în acele momente mă bucur că sunt singură, că nu-i nimeni care să se bucure cu mine, care să mă înțeleagă sau pur și simplu să-i știu prezența acolo. E locul meu, al meu și al minții mele. Și cum stau și privesc cerul, atât de senin și de gol. Niciun nor nu-l încarcă, nici soarele nu-i prea puternic, iar iarba din jurul meu e atât de pufoasă că aș putea dormi. Și privesc vântul cum își croiește drum printre crengile goale ale copacilor și ia odată cu el toate frunzele, foșnindu-le și aducându-le la viață. Și le privesc încântată cum dansează deasupra mea. Încă admir puterile sleite ale naturii. Deseori mă intreb cum mai are puterea să ofere spectacole gratuite, cum nu moare și, cu fiecare zi care trece, pare din ce în ce mai puternică. Și o îndrăgesc... și mă încântă cu jocurile de culori și mă dezmiardă cu raze blânde și pline de afecțiune. E probabil tot ceea ce-mi doresc acum, mai mult decât o persoană care să stea lângă mine, am nevoie de afecțiunea naturii pentru moment.

visătoare...

Sunt o visătoare. Sunt una dintre acele persoane cu capul în nori, care încă mai are o doză de naivitate, care încă mai speră, care încă mai crede în frumusețea și bunătatea oamenilor. Îmi place să mă bucur de fiecare moment, să-mi imaginez în clipele dificile că totul va fi bine, că lucrurile se vor rezolva de la sine, îmi place să mă îmbărbătez atunci când viața mi se pare grea, când totul în jurul meu pare să ia o altă traiectorie. Și deși sunt conștientă ca lucrurile, viața, oamenii nu sunt întotdeauna așa cum cred, îmi place totuși să-mi imaginez o lume mai buna, o lume plină de culoare, o lume în care valorile și principiile nu sunt uitate, nu sunt marginalizate. Îmi plac deopotriva oamenii simpli, de la care înveți mai mult decât ți-ai putea imagina, îmi plac persoanele decente, sincere, ale căror calități nu mai sunt de ceva vreme apreciate. Sunt o visătoare, știu. Dar , uneori problemele, temerile , singurătatea, gândurile cenușii și neliniștile se contopesc într-o mare de liniște și armonie atunci când crezi că ceva bun se va întâmpla... și brusc, totul pare să capete lumină, culoare, magie și să vezi mai clar tot ce era ascuns ochilor , minții, sufletului tău.

lunea... prin muzică:)

Sunt singură ...

Am luat propriile mele decizii... am așteptat atât de mult acest moment ,iar acum a venit, dar nu mă simt pregătită. O parte din mine vrea să rămână neschimbată alături de toate persoanele care m-au "construit" și m-au ajutat să devin ceea ce azi sunt. Nu vreau să fiu în sigurantă. Nu pot și protejată pentru totdeauna, mai devreme sau mai târziu o sa trebuiască să mă rup de această viață. Trebuie să plec, să văd locuri noi , să descopăr și să invăț. Eu caut iubire și respect... vreau mai mult decât orice, să fiu fericită. Azi sunt tristă și jalnică. Aș avea nevoie de niște șervețele pufoase și mult timp ca sa-mi plâng de mila, pentru că așa vreau ... am atâta nevoie de tine încât nu mai suport. Nu pot să respir, am un nod în gât dar nu mai am lacrimi. Aș vinde toate vorbele astea, mi-aș abandona pe scările unei biserici inima, și-aș pleca nepăsătoare. Dar nu pot, orice ai înțelege tu, azi nu te vreau sau ... ba da te vreau azi , dar mâine??? ... și mă mai gândesc acum că am început o poveste și n-o să o pot termina. Va fi o poveste fără sfârșit și nu din cauza că nu mă pot hotărâ dacă sa fie cu "happy end" sau "true end" ci din cauza că mă doare să scriu despre fericire... și nu din cauză că de mult n-am mai simțit un "te iubesc" ci pentru că mă doare. Da, ne e atât de frică să iubim, să suferim, să fim răniți, încât uităm că până și 5 secunde ne-ar putea face viața mai frumoasă .Dacă ai suferit… ai să mă înțelegi...

Clar... ca lumina zilei

Viaţa este dură. Cred că totul se întâmplă cu un motiv. Oamenii se schimbă ca să înveţi să renunţi la ei, lucrurile merg prost ca să le apreciezi atunci când merg bine, crezi în minciuni ca să înveţi să nu ai încredere în nimeni în afară de tine şi, uneori, totul se duce de râpă ca să facă loc lucrurilor bune. În momentul în care şti ce fel de viaţă îţi doreşti să trăieşti , începi să faci diferenţe, să pui corect accentele, să înveţi să preţuieşti fiecare clipă şi să lupţi pentru ce merită şi ce contează. Toţi ar trebui să începem să trăim înainte să îmbătrânim. Teama este stupidă. La fel sunt şi regretele. Cuvintele nu schimbă inimi şi nu întorc oameni din drum, asta a fost lecţia cea mai importantă. Face parte din povestea mea de viaţă. Mi-au fost înşelate gândurile, încrederea , credinţa în iubire. Atunci, m-a durut foarte mult, acum nu mai simt nimic. Sau poate m-am săturat să simt.

lunea... prin muzică:)

Nu aş putea spune că trăiesc, nu, nu aş putea spune... aşa cum n-o făceam nici înainte... pot spune doar că e o stare de bine când mă trezesc dimineața fără înțepături, fără roșeața de zori,fără soare... și e tot întuneric, ca atunci când am adormit, ca acum o oră... sau două... cu frunze încărcate de apă la geam, cu somn cald respirând printre perne și senzația ca urmează să mă ridic, ca mă așteaptă un tren într-o gară, ce mă va duce undeva... catre mare.

Simplitate complicată

Am pierdut mult dar am învățat să găsesc și răsplata, acele rămășite care atunci când iți pierzi speranța, atunci ies la lumină. Am învățat să mă regăsesc în lucrurile simple ce cu adevarat mă definesc ... am învățat să "îmi placă". Îmi place atunci când mă cufund în litere, îmi place să evadez din realitate să mă pot pune în locul întâmplărilor... să-mi creez propria poveste, simplă dar complicată în același timp. Îmi place să zbor în aceea poveste și să las viața asta "complicată" spre una mai simplă. Îmi place să te bucur, să radiezi, să te ajut... dar în același timp trebuie să-mi placă sa mă regăsesc în propria persoană, să învăț de la mine, să mă pot ajuta singură, să nu depind de nimeni, să încerc să-mi folosesc propriul ajutor ... ajutorul spre propriul meu drum. O simplitatea complexa, dar și o complicare nedefinită. Vreau să văd doar frumusețea simplității ci nu și ceea a lucrurilor care noi le numim scumpe ... scumpe?!Dar de ce folos? Vreau ca simplitatea mea sa fie și complicată să o pot defini, să o pot ghici , să o pot regăsi. Eu doar știu să mă bucur de o rază de soare, de un fulg de nea ... de un zâmbet... de acele gesturi și fapte cu adevarat simple. A-și mai spera ca nu numai eu să cred asta... poate în zadar, poate nu ... dar încă mă bucur de simplitatea mea complicată cu un strop ce vrea să se hrănească cu iluzii, vise și bucuri nespuse. "Simplu este atunci când spui , când rostești ... dar complicat când simți fără să poți să te stapanesti. "

lunea... prin muzică:)

Cu o floare ...

Cu o floare nu se face primavară… expersia asta o auzeam de mică și cred că astăzi mi-a guvernat ziua. O multitudine de sentimente și totuși prefer să ramân la realitate și să nu îmi fac iluzii pentru că știu că o minune nu durează mai mult de trei zile. M-am luptat cu fel de fel de persoane, însă niciodată cu proprile mele sentimente dar a venit timpul să fac și asta pentru că așa cred că e mai bine pentru mine momentan. Am ajuns în punctul în care toata lumea din jur mă vede mult mai departe decât mă văd eu, ceea ce însemană că arăt că pot… chiar dacă eu sincer mă îndoiesc de asta. Mereu m-am întrebat de ce sunt oamenii atât de complicați? Și cred că răspunsul e simplu pentru că suntem oameni iar tot ce ne înconjoară ne afectează într-un fel. Cineva mi-a spus cândva “nu te gândi la trecut ca e mult prea târziu, nu te gândi la viitor ca e mult prea departe, gândește-te la prezent și încercă să îl faci cât mai frumos”. Dar dacă simți că ai obosit și ai nevoie de altcineva care să iți facă “prezentul mai frumos”. Poate e normal să trec prin toate astea poate așa e să fie, dar când va fi bine? Sau pot face eu ceva ca să schimb lucrurile? Atâtea întrebări și nici un raspuns… . Mereu se spune că viitorul stă în mainile noastre, sincer aș vrea ca și în ceea ce mă privește lucrurile să fie așa pentru că știu ce vreau de la viitorul meu, însă el nu “e in mainile mele” ci în mainile altora și mă doare să recunosc dar așa va fi mereu. Dar totuși există o speranță ca mâine va fi mai bine, încă vreau să am puterea să cred asta...

"Empty Recycle Bin"

Pentru prima oară în viaţa mea, mi-am dat seama că nu pot şterge ceea ce am colectat în "Recycle Bin"-ul din capul meu, nu există nicio comandă gen "Empty Recycle Bin" să mă ajute să şterg tot ce a fost, deşi poate am încercat de multe ori. Cel mai probabil voi depăşi capacitatea folderului, şi îmi voi pierde memoria, cel mai bun lucru posibil, cel puţin pentru mine. Aş putea să o iau de la capăt, dar totuşi ar exista riscul să repet acele greşeli stupide, şi aş ajunge de unde am plecat, tot în acelaşi loc, cu mintea plină de sentimente confuze şi scurtături de care aş vrea să scap. Momentele bune sunt făcute să rămână într-un folder plin de praf numit "Memories" pe care îl sar de câte ori am ocazia. De ce? Vreau să mă desprind de trecut şi să mă agăţ de viitor. Dar la un loc cu cele bune, au rămas şi cele nesărate, care mă fac să dau înapoi, căci resentimentele rămân, şi nu se pot şterge cu un zâmbet amical. Chiar dacă sunt înţesate de praf, importanţa lor n-a scăzut.

lunea... prin muzică:)