Caută-l! Restul îl veţi scrie împreună...

Mi-am adus aminte de un fragment dintr-o carte foarte dragă mie. Face parte din gândurile mele şi reflectă pe deplin starea mea sufletească cu toate ideile, frazele, planurile ce-mi bântuie sufletul. “Tu ştii totul despre ce-i cu această viaţă, mie însă mi s-a închis uşa în faţă. Dar sunt meşter la inventat poovesti, mai meşter decât ai să izbuteşti să fii tu vreodată, pentru că, deşi ai bani puhoi, eu am norocul să găsesc flori în gunoi. Ştiu să descopăr ceea ce nu e şi mă pricep la asta mai bine decât tine. Şi atunci... dă-le naibii de socoteli şi de cifre. Ştii să spui câtă dragoste ai în tine? Un kil? Un litru? Nu ştii, nu? Şi atunci, dă-o naibii de mtematica. Inventează Ceea ce nu exist pentru că ceea ce există aparţine tuturor. Dar, dacă reuşeşti să găseşti ceea ce nu există, atunci ai ceva numai al tău. Şi dacă cineva vede ce vezi şi tu, nu-l lăsa să plece. Opreşte-l! Trăieşte povestea! Povesteşte! Poveştile sunt ca oamenii. Nu sunt făcute să trăiască singure. Într-un colţ al lumii, este cineva care trăieşte... o poveste ce se oglindeşte într-a ta. Uită-te în jur! Acel cineva nu este chiar aşa departe. Este cealaltă jumătate a cărţii. Nu mai pierde timpul scriind alte pagini... Caută-l! Restul îl veţi scrie împreună. Pentru că nimic nu e mai reuşit ca două poveşti ce se împletesc.” GIULIA CARCASI, ZODIA ÎNDRĂGOSTIŢILOR

... decizii ...

Nu ştiu când a trecut atâta vreme... atâţia ani, atâtea bucurii şi supărări... Habar nu am dacă există ceva care să mă poată lămuri asupra acestui aspect, al timpului. Dar, dacă stau şi analizez mai bine, nu-mi doresc să aflu mai mult decât am aflat, să trăiesc mai mult decât câte am trăit până în prezent, să fiu cu totul altcineva faţă de ceea ce sunt. Mi-a venit în minte să scriu acest post deoarece pentru unele personaje din viaţa mea a apărut impresia că m-am schimbat, că m-am distanţat de anumite circumstanţe, însă poate că nu e doar o impresie ci aşa şi este. Nu am de gând să fiu în plus şi din acest motiv am decis să mă retrag din anumite activităţi. Nu că m-aş fi simţit exclusă, dar am simţit că nu acolo e locul meu. Şi poate că acest lucru m-a făcut să-mi dau seama de cine sunt cu adevărat cei care îmi vor fi mereu alături, indiferent de decizile pe care le voi lua, indiferent de mediul de viaţă în care mă învârt şi îmi desfăşor activităţile. Pentru unii, ideiile mele par a fi prea mature, pentru alţii prea copile şi uneori mă derutez încât nici eu nu ştiu ce să mai cred. Oare sunt eu prea matură şi cei din jurul meu, copii? Ajungi la un moment dat să te întrebi dacă e bine cum reacţionezi în diferite situaţii. Unii nu au curajul de a-şi exprima gândirile în public, iar spre exemplu, dacă eu fac acest lucru sunt percepută ca fiind ceva straniu şi de neînţeles în comunitatea mea...

lunea... prin muzică:)

...

“ Totul îmi spune că sunt gata să iau o hotărâre greşită, dar greşelile sunt un mod de a acţiona. Ce vrea lumea de la mine? Să nu-mi asum nici un risc? Să mă întorc de unde am venit, fără curajul de-a zice “da” vieţii ? (…) în împrejurările când nu există un al doilea prilej, e mai bine să accepți darurile pe care ţi le oferă lumea. Evident că e riscant… (…) Dacă e să fiu credincioasă faţă de cineva sau ceva, în primul rând trebuie să-mi fiu fidelă mie însemi. Dacă e să caut dragostea adevărată, mai întâi trebuie să mă satur de iubirile mediocre pe care le-am întâlnit. Puţina mea experienţă de viaţă m-a învăţat că nimeni nu e stăpân pe nimic, totul este o iluzie – şi asta e valabil de la bunurile materiale, până la bunurile spirituale. Cine a mai pierdut o dată un lucru pe care îl socotea garantat (ceea ce mi s-a întâmplat de atâtea ori), învaţă până la urmă că nimic nu-i aparţine. Şi dacă nimic nu-mi aparţine, nu trebuie nici să-mi pierd timpul bătându-mi capul cu lucruri care nu sunt ale mele; mai bine e să trăiesc ca şi cum astăzi ar fi prima (sau ultima) zi din viaţa mea. “ (Paulo Coelho – Unsprezece minute)

lunea... prin muzică:)

Am plecat pentru a mă regăsi...

Am dăruit fără să aștept ceva la schimb. Am dăruit zâmbete, căldură, iubire, iertare, optimism . Am dăruit tot ce am avut, unora le-am dăruit părți din mine, altora bucăți din sufletul meu. Am dăruit tot ce a fost mai frumos și mai strălucitor, mai interesant și de preț. Am dăruit fără să stau pe gânduri, fără să-mi pun întrebări, fără să simt teamă sau neliniști. Am dăruit și nu am cerut nimănui nimic înapoi. Însă darurile s-au împuținat. Au devenit din ce în ce mai nesemnificative, și-au pierdut strălucirea și frumusețea. Pe zi ce trecea pierdeam din ce în ce mai multe. Mă simțeam goală, săracă, ieftină. Nu mai aveam nici măcar un singur lucru pe care să-l păstrez pentru a-mi ține de cald. Totul fusese dăruit. Eu fusesem dăruită și împărțită în milioane de părți. Cum puteam să mă adun ? În ce direcție să pornesc ? Am realizat atunci, în tăcerea rece și sumbră dintre întrebări că am dăruit nu prea mult ci cui nu trebuia. Bucăți întregi din sufletul meu dăruite unor oameni care nu le meritau, care nu știau ce să facă cu darul meu. Părți întregi din mine, din gânduri , din sentimente, din trăiri aruncate aiurea în mii de direcții. Ce risipitoare am fost, mi-am spus în gând. Cât de repede și cât de ușor am renunțat la daruri neprețuite în favoarea așa zișilor ” prieteni ”. Cât de ciudat a fost să simt oboseală, neputință, neliniște în comparație cu zilele în care aceste sentimente mi-erau necunoscute. A dărui este miraculos, înălțător, magic. A ști cui să dăruiești și în mâinile cui să-ți așezi neprețuitul dar este foarte greu , dacă nu imposibil. Eu nu m-am gândit niciodată că darurile mele or să fie privite de ochi necunoscători, de minți și de suflete care nu realizau adevărata valoare, de oameni prea simpli ca să realizeze că darul este un adevărat diamant și că valoarea lui este inestimabilă. Am pornit în prima mea călătorie. Am plecat pentru a mă regăsi, pentru a-mi răscumpăra darurile, pentru a mă completa. Bucată cu bucată, piesă cu piesă am început a-mi aduna componentele. Nici acum, după atâta amar de vreme nu am reușit să le găsesc pe toate. Sunt încă incompletă, sunt încă un vas din care picură deseori lichid dar am credința că voi reuși să găsesc și ultimele bucăți pierdute. Poate nu voi mai fi niciodată la fel de pură și naivă ca în trecut, poate nu voi mai putea dărui la fel de senin și generos părți din mine, poate nu voi mai permite nimănui să mă cunoască așa de bine cum au făcut-o alții. Poate timpul își va spune cuvântul , poate îmi va șopti cândva că totul va fi bine și poate că îl voi crede. Dar până atunci, mă voi opri din a dărui. Mă voi opri din a spera că nu toți sunt asemeni celor care au luat fără să dea, celor care nu au privit în urma lor, celor care m-au pustiit și m-au rănit de moarte. Mă voi opri din a gândi că mai există cineva care să-ți primească darul și să vadă în el mai mult decât un zâmbet, mai mult decât un gând, un suflet care vrea să creadă mai mult decât oricând.

câțiva au înțeles că mă doare dar nu au avut timp pentru mine ...

Atunci când m-a durut , m-am ascuns de cei care m-au considerat întotdeauna puternică și luptătoare . În anii ce au trecut am purtat o mască din carton , am ascuns lacrimi amare după zâmbete dulci , am strâns amintiri și dezamăgiri , am iertat oameni care nu m-au meritat , am mințit pentru că nu aveam altă posibilitate , am greșit pentru că am vrut să încerc , am rezistat pentru că nu am vrut să dezamăgesc persoanele din jurul meu . Și ascunsă într-o cameră am plâns , am căzut , am strigat , am așteptat ca momentul greu să treacă . Am învârtit cheia , am deschis ușa și am luat-o de la capăt. Am încercat sa ascund suferința dar știu adevărul : câțiva au înțeles că mă doare dar nu au avut timp pentru mine .

lunea... prin muzică:)

liniştea ...

Pe nesimţite liniştea ţi se aşează peste suflet. Dar este o linişte grea, care apasă cu sufocare şi face ca aerul să nu-ţi mai ajungă în plămâni. La început nu i te împotriveşti, considerând că e o fază perfect normală. Te aştepţi să treacă la fel cum te-a şi cuprins, pe nesimţite, precum o masă de aer aducătoare de ploi. Dar timpul se scurge şi apăsarea devine tot mai grea, zdrobindu-ţi simţământe şi fiori, transformându-te în ceva ce cunoşti tot mai puţin. Nu ştii cum să i te adaptezi şi începi să te laşi prins de o amorţeală ce te îndepărtează de lume şi freamătele ei. Privirile care cad asupra ta arată tot mai ciudat, şi această dovadă a pierderii tale te doare şi mai tare. Ştii că orice ai spune ca să te aperi va suna neverosemil, întrucât tu însuşi nu mai poţi să crezi nimic, nici macar despre tine. Simţi că ai în faţă o prăpastie care zi după zi se face tot mai primitoare. “Nu e doar o chestiune de timp”, îţi spui atunci când dimineaţa îţi deschizi ochii şi nu înţelegi nimic, ca şi cum nu ţi-ar fi rămas decât corpul, fără substanţă. În starea asta încerci să-i convingi pe unii că eşti în regulă, pe alţii că îi iubeşti, totul dintr-un reflex al disperării pe care îl percepi doar tu. La finalul zilei te resemnezi, ştiind că ai mai avut o şansă. Închizând ochii te mai rogi pentru una…doar ca să o iei dimineaţa de la început.

lunea... prin muzică:)

Faima este un drog ...

În ultimul timp mă tot uit la televizor şi nu reuşesc să dau şi eu peste o emisiune calumea de urmărit,o emisiune inteligentă şi care nu promovează faima negativă sau inteligenţa scăzută.Oare nu se mai găsesc şi oameni a căror faimă să fie promovată într-un sens pozitiv,mă refer la oameni adevăraţi,oameni inteligenţi,oameni care chiar merită să fie aduşi într-o emisiune sau despre care ai ce să scrii într-o rubrică de ziar sau revistă mondenă?Îmi este imposibil să cred că realitatea este aceasta,prefer să cred că oamenii importanţi sunt lăsaţi în umbră doar pentru că lumea s-a îndrăgostit de scandaluri şi circ în public.Prefer să cred că mai există şi valori în lumea asta şi că într-o zi oamenii n-or să mai arate nonvalorile ci oamenii cu adevărat puternici care au făcut ceva în viaţa asta sau au schimbat lumea cu ideile lor. Aş vrea să citesc în ziare lucruri reale,să văd oameni care zâmbesc nu atâtea tragedii şi scandaluri.Aş vrea să trăim cu toţi într-o lume în care fericirea şi iubirea sunt pe primele locuri iar mai apoi lucrurile materiale şi carierele.Aş vrea să aud oamenii cum râd pe stradă că au o viaţă frumoasă nu oameni fără case ce plâng pe la colţuri că nimeni nu se uită la ei.Răutatea oamenilor este de neimaginat pentru mine,văd oamenii cum trec zi de zi pe lângă oameni sărmani care întind mâna şi nimeni nu le aruncă nici măcar o privire de bani sau mâncare nici atâta.Eu una nu pot să trec aşa pe stradă pe lângă oamenii ăştia şi să nu le dau ceva din puţinul meu,mi se pare inuman să fi atât de rece cu un om mai ales că viitorul nu se ştie ce ne rezervă şi mâine oricine se poate trezii în locul lor. Întorcându-mă puţin la ideea mea principală cu faimă şi nonvalorile aş vrea să mai spun doar atât: Faima distruge, creează scopuri ca să scuze mijloacele şi te face să uiţi cine eşti cu adevărat. Faima este un drog, o alt fel de dependenţă distrugătoare de vieţi alături de alcool, droguri şi ţigări.

Adevărat!

De ce să alegi, în ciuda ta, să rămâi ancorat în trecut, să te încrezi tocmai în varianta care nu te lasă să mergi înainte? Cred că ar trebui să-i pierdem pe cei care “au fost odată” taman în timpul în care s-au întâmplat, cu ce au adus ei atunci în vieţile noastre, fără să-i târâm cu noi, ca pe nişte umbre ale încercărilor ratate. Le aşezăm pe umeri o povară covârşitor de mare. Ne-au intersectat destinul atât cât s-a putut, atât cât a trebuit. Cred că oamenii se întorc din drum doar în filme. Noi nu suntem personaje cu un parcurs prestabilit. Îl construim treptat din ceea ce trăim şi, ghinion, mâine vom fi aproape tot cei de azi. Sentimentele nu se rescriu dramatic în situaţii-limită, nici iubirea nu erupe în miez de noapte, ca şi când ar fi cea din urmă (noapte & iubire). Viaţa reală e mult mai calmă de atât. Timpul ar trebui petrecut cu oamenii care se gândesc la noi. Care ne caută, în ciuda autismului nostru ocazional. Care vor să ştie de noi, cărora le pasă. Care ar fi în stare să facă un ocol de câteva ore doar pentru a-şi întâlni privirile cu ale noastre, deasupra unei ceşti de cafea cu lapte. Fără ca noi să ne străduim din cale-afară să-i convingem, fără a-i aştepta mult şi în zadar. N-ar fi mai bine ca, în locul tuturor variabilelor trecutului (şi prezentului) nostru, cărora le-am dat noi înşine, nemeritat, puterea supranaturală de a ne întoarce pe dos destinele şi de a ne face fericiţi, să începem să ne descurcăm cu ceea ce avem, în viaţă, să învăţăm să găsim mai mult loc în suflete pentru cei care ne sunt, mereu, în imediata apropiere? Care ţin la noi cu adevărat? Ei sunt minunatele constante ale vieţilor noastre. Anda Docea