cine ești ???

Te văd în fiecare zi. Ştiu când zâmbeşti, când eşti supărată. Ştiu ce faci, unde mergi, cu cine vorbeşti. Ştiu că pui în fiecare zi aceeaşi mască a fericirii pentru a-i păcălii pe cei din jur. Ştiu când o schimbi. Ştiu cu ce mască o schimbi. E totul un joc pentru tine. Parcă ai juca un teatru în care interpretezi mai multe roluri. Indiferentă cu unii, iubăreaţă cu alţii. Dar tu nu îţi schimbi masca în funcţie de rol. Tu îţi schimbi masca în funcţie de persoană. N-ai dat-o niciodată jos pentru nimeni. Chiar şi când crăpăturile datorate emoţiilor işi făceau apariţia fugeai să te ascunzi. Rareori ai rămas cu masca crăpată în faţa cuiva ...pentru a le arăta o bucăţică din tine. Niciodată totul. Şi eu am văzut. Eu ţi-am înţeles gesturile. Ţi-am înţeles lacrimile. Ţi-am înţeles zâmbetul. Pe tine nu te-am înţeles.Niciodată. Te văd în fiecare zi. Nu încontinuu. Doar uneori. În faţa oglinzii. Nu te cunosc. Nimeni nu te cunoaşte.

o femeie fără inimă ...

Sunt un om , un om cu multe defecte . Aș vrea să pot spune că personalitatea și modul meu de a fi m-au ajutat mereu însă nu este adevărat . Sunt un mac ce se leagănă într-un câmp plin cu îndoieli , am o latură curată și o latură murdară , am gânduri bune și rele , îmi place soarele dar îmi plac și norii . Când am dat de greu nu m-am lăsat învinsă : am renunțat la monotonia vieții și mi-am pus sufletul la încercare . Dacă am câștigat m-am simțit o luptătoare , dacă am pierdut m-am simțit amărâtă , greșită , nedreptățită , uitată de soartă ; Nu întotdeauna am fost calmă , nu întotdeauna am iubit viața , nu întotdeauna am iertat . Am cunoscut oameni pe care i-am iubit prea puțin , i-am alungat din viața mea și apoi mi-am plâns de milă. Am cunoscut oameni pe care i-am mințit pentru că așa le era mai bine . Am cunoscut oameni de la care am învățat și bune și rele . Sunt un om , merit respect ! Pentru că toți greșim : și tu , și el , și voi ! Ne dăm seama atunci când nu mai rămâne nimic de făcut și ne rămâne în buzunar doar un SCUZĂ-MĂ . Sunt un om , merit iubire ! Pentru că am nevoie de iubire , de sentimente , de clipe tandre , de zâmbete , de îmbrățișări , de cei pe care îi îndrăgesc . Ce aș fi fără iubire ? Ce aș fi fară sentimente ? Un corp plimbăreț , o umbră în întuneric , o femeie fără inimă . -

lunea... prin muzică:)

Lost in this world of lies...

Atunci când simţi că totul ţi se năruie, te simţi pierdut şi fără direcţie vrei să mai speri dar nusti dacă mai ai puterea necesară pentru a face şi de data asta totul să dispară. Pentru că te afli într-o lume plină numai de criticii iar la tot pasul vezi numai ură, priviri indiferete sau şi mai mult cele care te afundă şi mai mult, te fac să te simţi mic şi neinsignifiant deşi între toate acestea şti că şi tu ai o anumită vină pentru că i-ai lăsat şi nu ai îndreptat totul la timp însă încă mai speri ca totul să nu fie pierdut... dar şi atunci când vrei să faci un nou pas nusti cum va decurge în continuare pentru că tu vrei binele dar nusti ce vei primi în schimb. Te simţi complet neajutorat dar şi aşa şti că undeva va fi un loc şi pentru tine şi poate atunci când te aştepţi mai puţin îl vei găsi iar de cele rele întâmplate trebuiesc uitate şi ne luate în seamă de fiecare dată când simţi că totul ţi se destramă. Dar până când toate acestea se vor întâmpla aici vei găsi locul mult dorit unde totul pare mult mai uşor, mult mai bun... o lume de tine formată ce te alungă pentru puţin timp din această minciună rău întâmplată.

lunea... prin muzică:)

suflet ... în moarte clinică

E dezordine la mine în suflet. Când credeam că totul va fi bine, viaţa mi-a amintit a mia oară că nimic nu poate merge cum vreau eu pentru că există ceva mai mare şi mai important ca mine care nu vrea asta. Ceva mai puternic, ceva mai influent, mai bun, dar în acelaşi timp, mai meschin şi mai răzbunător ca mine. Nu sunt aşa de rea cum par. Eu n-aş da într-un om căzut. Viaţa văd că nu ştie ce-s alea reguli. Ce joc murdar! Ştii, dragă destin, eu nu cred în tine. Nu exişti. Te fac şi te deţin şi, dacă tu ai de gând să îţi confirmi existenţa făcându-mi mie zile negre şi scoţându-mi peri albi, află că ai ales greşit persoana. Nu sunt genul care să renunţe. Am să-ţi dau unde te doare până ai să înţelegi că mi s-a luat de tine, până ai să înţelegi că nu accept să fiu luată drept cobai în experimentul ăsta cretin al roţii care se învârteşte în sens invers a tot ce vrea muritorul de rând. Am intrat în cameră şi am simţit un miros ciudat. Nu înţeleg ce e. Să fie schimbarea, să fie ploaia? Nu ştiu. Afară e frig. Frigul mă sperie. Prevăd o toamnă lungă cu duminici multe. Prevăd păcate şi lacrimi care vor curge să le spele. Prevăd un suflet făcut bucăţi pentru a mia oară din acelaşi motiv necunoscut. Prevăd întrebări fără răspuns şi nopţi nedormite. Întunericul îmi e prieten. Sfârşitul e aproape.

Viaţă, ce mai vrei să faci din mine?

Da, sunt în extaz! Viaţa este cea mai mişto chestie, iar eu sunt cea mai fericită. Nu! M-am săturat de toţi şi toate. M-am săturat de incertitudini, m-am săturat de scuze, de timp, de aşteptare. Nu mai am răbdare cu nimic şi cu nimeni. Îmi vine să arunc cu orice prind, sincer. Starea mea şi nervii trec, dar nimic nu trece fără să lase urme. Şi m-am săturat de tot! M-am plictisit de a fi eu aia rănită. M-am plictisit să fiu eu victima. Nu mai vreau şi cam asta e tot ce pot face, să fac afirmaţia asta de parcă o să ajute la ceva. Mă simt singură din nou. Mă simt mică, uşoară şi goală pe dinăuntru. Şi cel mai rău e că nu pot să fac nimic. Nu e vina mea că, atunci când o inimă se frânge, niciodată nu va fi la jumătatea ei, dar asta nu înseamnă că trebuie să accept tot ce nu pot controla. Nu mai ştiu unde să fug. Nu mai vreau să plec nicăieri. Vreau să găsesc ceva pe care să îl pot numi al meu şi nu pot. Doare. Doare ca un cui ruginit intrat la cinci centimetri în carne. Viaţă, ce mai vrei să faci din mine? Afară plouă. Eu scriu, citesc şi mă uit la filme proaste. De mult nu mi s-a mai întâmplat să mă uit la un film, să trec de jumate şi să nu înţeleg nimic din el. A fost o zi moartă. A fost o zi în care nu m-am gândit la nimic, în care nu am fost în stare să îmi găsesc o ocupaţie cum trebuie şi în care mai totul a fost şters şi fad. Nu ştiu ce e cu mine.

lunea... prin muzică:)

timidă ...

Îmi place timiditatea mea, şi mă încurcă în acelaşi timp. Îmi face inima să vorbească o limbă pe care nu o înţeleg în totalitate. Profa de spaniolă spune că pentru a traduce o limbă moartă sau foarte rară, ai nevoie de un text tradus înainte. De cineva care o pricepea, sau de un vorbitor nativ. Dar unde să găsesc pe cineva care vorbeşte limba inimii mele? Am uneori senzaţia că unii dintre oamenii pe care îi cunosc o vorbesc chiar. Îi văd, înţeleg ce îmi spun, şi mă înţeleg mai bine chiar şi pe mine însumi. Nu durează la nesfârşit însă. Trece. Este interesantă senzaţia pe care o lasă. Uneori mă simt bine, împăcată cu mine însumi. Alteori mă lasă confuză. Ca şi cum am înţeles ce zice, dar nu-mi vine să cred că vorbea cu mine. De înţeles parcă ne-am înţelege.... Şi încerc să interpretez altfel. Caut alte laturi a ceea ce am aflat, unele care să-mi pară mai potrivite mie. Variante ale traducerii cu care să fiu de acord. Cu toate că cei ce ma cunosc de-o viață rad când spun asta , chiar sunt timidă

another me ...

Când am acceptat că viaţa e mai mult decât o poveste scrisă cu propriul condei, a fost prea târziu ca să mai pot schimba ceva. M-am trezit atunci în faţa unei pagini pătată doar de lacrimi, cu călimară de cerneală uscată lângă mine şi cu un stilou în mâna stângă, unul cu peniţa tocită. N-am mai putut să rescriu întâmplările, nici personajele, n-am mai putut să-mi scriu nici măcar propriile gânduri. Devenisem parcă alt om. Un om care, sub înfăţişarea angelică, ascunde durerea atingerilor interzise, povara aşteptării inefabile, tristeţea viselor deşarte. Un om ca oricare altul, neînsemnat şi fără poftă de viaţă. Un om care ezită, greşeşte, se teme, fuge, plânge, alege, culege, speră, îşi doreşte, căuta, oferă, cere, ajută, cade, se loveşte, suferă... Un om care simte la intensitate maximă. Totuşi, alt om. Nu mă mai recunoşteam. Priveam imaginea străvezie din oglindă şi nu înţelegeam când s-a schimbat totul. Nu vroiam să accept transformarea bruscă a universului meu căreia i-a urmat transformarea mea. Acum ştiu că sunt alta. Îngreunată de experienţa ultimilor luni, am devenit mai matură. Pe drum, mi-am pierdut o mare parte din inocentă, dar am căpătat discernământ. Am învăţat greşind, suportând consecinţele faptelor mele, înfruntând dispreţul celor dragi mie... Am păstrat însă misterul, aşa că, mai nimeni nu ştie ce se ascunde în spatele zâmbetelor mele...

lunea... prin muzică:)

Nimic ...

Despre mine nu e nimic de spus, nimic de ascuns. Nimic de amintit, nimic de uitat. Nimic de întrebat, nimic de aflat. Nimic de căutat, nimic de găsit. Nimic. În după-amiezile înnorate, ca acum, mă simt înţepată necontenit de spinii singurătăţii. Aştept cu mâinile şi picioarele reci, cu chipul palid şi mintea înceţoşată de gânduri sumbre. Aştept o rază de fericire, o veste bună, sau orice altceva care mi-ar putea realimenta speranţa. Nu ştiu ce se întâmplă cu mine. De o vreme, nu mai cred, nu mai sper, nu mai aştept nimic.. Nu mai visez, nu mai caut, nu mai cer nimic. Doar merg mai departe. Păşesc mecanic spre un viitor necunoscut. Nu mă mai opresc, nu vreau. Oricât de greu ar fi, acesta e drumul meu, cel pe care mi l-am ales. Aşa că strâng din dinţi, îmi acopăr faţa cu palmele mici şi continui să merg. Lacrimile se confundă cu stropii reci de ploaie. Nimeni nu ştie, nimeni nu vede, nimeni nu crede... Sunt doar o străină care le tăie calea, aducând ghinion; o pisică neagră. :)