zile şi zile ...

şi sunt zile în care sufletul meu e pustiu, sunt zile în care nu fac altceva decât să mă închid în carapacea mea şi să evit pe toţi din jurul meu… de ce fac asta? pur şi simplu uneori mă simt bine în singurătatea mea, uneori nu simt nevoia să vorbesc, cred că cuvintele sunt de prisos şi nimeni nu poate înţelege mai bine sufletul meu decât… eu … şi stau doar eu şi cu mine… gândindu-mă la tot ceea ce a fost şi va fii. Nu fac altceva decât să îmi plâng de milă sau uneori să mă încurajez singură... şi o fac atât de bine încât chiar cred că totul va fii bine, uit adeseori că viaţa însăşi e o piesă de teatru în care nu găsim decât actori... unii mai talentaţi decât alţii ,dar ce să fac? asta e viaţa şi nu pot trăi singură, deci îmi asum riscul de a crede că există şi oameni buni... oare mă înşel? Iar dacă nu… unde sunt? Sunt zile în care tăcerea sufletului meu e mai asurzitoare decât ţipătul unui pescăruş dar… cine să îl audă? Cine, dacă nu e nimeni în jurul meu? şi trec zile, nopţi, gânduri, vise, speranţe… toate trec … şi încep să mă usuc precum frunza toamna şi cad la pământ… în curând voi fii din nou ţărână căci din ţărâna am venit, în ţărână ne vom întoarce… ei şi? Cui îi pasă că din copac lipseşte o frunză? Nimeni nu va observa acest minuscul amănunt… şi căzută la pământ voi fii strivită de pasul grăbit al omului orb… ce nu mai vede astăzi durerea din jurul lui pentru că în sufletul lui suferă şi el şi poate… aşteaptă şi el la rândul lui că cineva să îi audă strigătul mut... şi uite aşa mă trezesc din nou singură... singură într-o tăcere imensă… tăcere pe care uneori o aleg singură şi în care uneori mă simt bine doar că… azi… azi… nu ştiu de ce azi… sunt atât de tristă încât aş putea îneca doar cu o lacrimă întregul pământ… sunt atât de tristă încât oftez doar… adânc ... off… şi aş pleca departe… atât de departe încât să uit de tot… de toate căci azi simt cum mă distrug…