aş merită o vacantă ...

Vreau să evadez din lumea asta gălăgioasă. M-am săturat de certuri , supărări , stres ... Mi-aş dori să plec pentru o perioadă , departe de tot . Să fiu singură cu gândurile mele , să mă relaxez şi să mă curaț. Stând atât de mult în fumul asta negru de ura care pluteşte peste tot , simt că mi-am pătat şi eu sufletul. Vreau să mă duc la Mare să-l curat şi vreau să fiu fericită singură. Să pot să stau întinsă şi să pot visa cât vreau fără să mă trezească nimeni ; să-mi imaginez forme din norii de pe cer ; să aud valurile cum se sparg ; să mă umplu de nisip şi să aud pescăruşii gălăgioşi. Simt că vreau să iau o pauză de la tot şi să mă duc să mă relaxez , pentru că aici nu pot de voi toţi. Aici nu pot visa că faceţi prea multă "gălăgie" ; nu pot să mă curaț pentru că e mult prea "infectat" oraşul de sentimente negative ; nu aud pescăruşii gălăgioşi , numai ciori şi nu aud MAREA ... numai maşini . Vreau să iau o pauză ... aş merită o vacantă ...

Doar eu ...

... Şi nu ştie nimeni şi nici nu a ştiut vreodată nimeni ce se ascunde cu adevărat în sufletul meu. Ce mă doare, când mă doare, de ce.. Şi nici nu vreau să afle vreodată. Am câteva lucruri pe care le-am închis undeva, în spate, pe care le regret enorm, le urăsc, şi dacă ar fi vreodată să uit, indiferent ce ar însemna asta, să uit chiar şi restul momentelor poate plăcute din acea perioadă, aş face asta fără să stau pe gânduri.Iar dacă nu mă plâng nu înseamnă că nu am probleme, sau că sunt insensibilă, sau o copilă, dar nu vreau să mă deschid în faţa altora. De asta există secretele, să le pastrez doar pentru mine, pentru conştiinţa mea, să mă macine doar pe mine. Ca orice om am momente când îmi vine să urlu, să spun tuturor ce am de zis, să le arat ce ascund eu de fapt, să mă descarc şi să îi acopăr şi pe ei cu prostiile mele. Dar nu, nu, nu si nu. Am învaţat destul şi pot să îmi dau şi singură seama că sunt unica persoană care trebuie şi poate să se auto-ajute. Nu ştiu, îmi place să dau sfaturi, dar nu să mi se dea. Nu prea le ascult, ceea ce e foarte rău pentru că fac lucrurile de capul meu aproape de fiecare dată. Cum spuneam, să las toate tâmpeniile de anul acesta în trecut şi să mă bucur de frigul ce abia s-a aşezat..

lunea... prin muzică:)

today cry...

Sunt unele momente în care-mi vine pur și simplu să plâng. Poate că toată ziua a fost genială și am râs până n-am mai putut and stuff, apoi, când vine seara, e de ajuns să văd o fotografie, să citesc un citat, o frază dintr-o carte, un nume sau să aud o melodie și mă cuprinde o stare de tristețe pe care, aparent, nu o pot explica. Mă simt neputincioasă, pentru că, vreau sau nu, nu pot ieși din starea asta, refuz să o fac; uneori simt chiar că nu mai am lacrimi, refuz să mai plâng, mă încăpățânez să adorm așa, tristă și încărcată emoțional, dar mai rar, căci rar rezist ... Nu pot minți: am avut și zile mai bune, dar, de asemenea, am avut și zile mai proaste. Uneori cred doar că sunt nefericită. Da, nefericită. Dar îmi alung gândul, ies afară, râd și spun/ascult bancuri, țopăim și ce mai facem noi, dar seara ... Seara sunt singură. Și e doar un sentiment stupid, inexplicabil, când parcă toate amintirile vor să iasă la suprafață, când lacrimile pur și simplu curg și nici eu nu depun efort să le mai opresc. Din contră chiar, uneori ascult și muzică tristă, parcă aș vrea să mă impulsionez să plâng. Acum, am așa o stare. Încerc să zâmbesc, mă gândesc că, de, poate chiar aș avea motive, dar nu sunt destul de mari. Cele care mă țin tristă sunt cu mult, mult mai mari, iar dacă au aceeași mărime, cu siguranță nu au aceeași greutate ... Așa că, azi, refuz să nu plâng. Azi, stele refuză și ele să strălucească ...

luptă...

... sunt într-o continuă luptă cu mine din cauza mea şi clar din cauza altora. Nu ştiu cât mă interiorizez, dar mi se pare că mă sufoc în fiecare zi mai mult. Mi se pare că nu sunt în stare de nimic şi că la fel mă văd şi ceilalţi. Ştiu că pot mult mai mult decât alţii mă fac să cred, dar am impresia că mă lupt singură cu toată lumea şi că oricât m-aş strădui, oricât aş râbda şi aş căuta să renunţ la mine pentru binele altora, simt că mă seacă de puteri. Aş pleca undeva să nu ştie nimeni, să fiu numai eu şi cam atât. Eu sunt obosită şi sătulă de cuvinte. Nu ştiu cum să mă descarc, cui să mă descarc şi asta mă face să mă sufoc şi să trag totul după mine... oricât aş căuta să scap, nu reuşesc decât să acopăr pentru o perioadă rugina ce continuă să mănânce timp, forţă şi răbare din mine. De parcă nimeni nu mă înţelege şi nimeni nu a trecut pe aici. Mă văd aşa departe de toţi. Nu ştiu ce am să fac, dar voi trece cumva peste... trebuie!... de fiecare dată a fost ACEL CINEVA care e întoteauna ferm şi în control. Am încă multe de învăţat şi dacă asta mă ajută să cresc în vreun fel, am să accept şi am să aştept Binele.

lunea... prin muzică:)

Spiritul Crăciunului...

De când eram mică, am corelat parfumul Crăciunului cu aromă de portocale şi vin fiert. Intensitatea trăirilor curate, uimirea în faţa bradului împodobit, magia cadourilor, simplitatea relaţiilor familiale, parcă toate au rămas undeva, într-un trecut în care îmi aparţineam în procent mai mare. Acum, am conştiinta un pic murdară, regrete adunate, greşeli neasumate, zâmbete pierdute, frumuseţe neînţeleasă. Trăirile îmi tind şi spre superficial şi concret, uimirea se transformă în apăsare sufletească, iar magia cadourilor e înăbuşită de febra (fizică) a alergăturii prin magazine, a calculelor cu virgule în buget, a incapacităţii de a împlini material dorinţe şi aşteptări. Familia nu mai este completă, iar interacţiunea sentimentală s-a diminuat Pe fondul acestor amintiri/ regrete, amplificate de inposibilitatea de a retrăi trecutul, azi mi-a ţâşnit sub unghii aromă de Crăciun. În stopi subţiri, prea putin dulcegi, mai mult amari, de fericire. Nu am băut vin fiert şi nici nu a mirosit a scorţişoară sau stafide.Şi nici nu am reîntâlnit zâmbetul lui. Doar mi s-a (re)confirmat că există prietenii pe care timpul le validează, deşi noi nu mai ţinem pasul cu el. Că momentele neîmpărtăşite trec pe lângă noi, deşi bucuria împărtăşirii lor rămâne. Strălucirea din ochi, fluenţa verbală a detaliilor ce conturează fericirea, râsetele care completează complicitatea sufletească...

flori de gheață...

Am desenat pe geamul aburit două cerculeţe şi un zâmbet larg. Cerculeţele sunt pentru ochi, căci încerc să evadez din întunericul minţii mele, iar zâmbetul este o consolare ieftină şi falsă. Încerc să privesc prin geamul împietrit de flori de gheaţă şi cu greu reuşesc să descifrez umbre şi contururi. Totul e alb, un alb îngheţat ce îmi absoarbe parcă toată energia. Frigul, nocturn şi sălbatic, se dezlănţuie sub luminile palide ale felinarelor singuratice, aruncând fulgi grei şi inerţi la pământ, apoi ridicându-i şi făcându-i să valseze într-o simfonie a fricii, a urii şi a demenței. Mă simt captivă, prizonieră între două lumi la fel de reci. Fiecare respiraţie se armoniează cu gerul de dincolo de sticlă, îl aduce mai aproape, atât de aproape că îl simt cum muscă din mine şi apoi zboară râzând demonic. Sunt paralizată între gânduri şi oricât aş căuta să fug, oriunde aş încercă să evadez , războiul din sufletul meu pare să-mi zâmbească din orice oglindă.

lunea... prin muzică:)

fulg de nea

Totul e alb, tot ce ne înconjoară a preluat nuanţele de alb. Culoarea purităţii, o culoare blândă ne conduce în poveşti fantastice. Îmi place să îmi amintesc de copilărie, când mă trezeam şi alergam să privesc pe geam, grăbindu-mă să ies în mijlocul zăpezii să fac oameni de zăpadă, îngeraşi. Zăpada mă face să fiu mai liberă, mii de gânduri pozitive să îmi inunde mintea şi milioane de zâmbete să fie prezente pe chipul meu. Îmi place să cred că fulgii de zăpadă au viaţă, căzând suav spre pământ, ei se împrietenesc cu alţi fulgi de nea şi transformă natura pentru noi, pentru a ne face fericiţi, pentru a înţelege că avem motive să zâmbim, să fim fericiţi. Ei sunt atât de micuţi şi atât de delicaţi….Îmi place să privesc spectacolul pe care ni-l oferă iarna. Iubesc să mă plimb prin ninsoare părul meu să fie acoperit de fulgi, sunt atât de perfecţi… iarna… hmm… Trebuie să ne bucurăm de ea în fiecare moment şi să înţelegem că tot ceea ce ne este dat trebuie apreciat… Mi-ar place să fiu un fulg de nea …

lunea... prin muzică:)