o poveste veche ...

am gasit-o printre hâtii uitate de timp... nu mai ştiu dacă am scris-o eu sau am preluat-o de undeva... dar sunt eu... ..O zi de iunie....La o margine de lume unde pendulele ceasului băteau cu spaimă ,trăia o fată.O fată oarecare...care vedea viața în multe culori,dar poate că așa și-o creionase.Vedea lucrurile cu ochii,le simțea cu inima, lucruri care în graiul omenesc nu se puteau spune,pentru că poate nimeni nu le înțelegea,sau poate nimanui nu-i păsa.Dar ei DA!DA!Îi păsa.Îi păsa pentru că era cea mai visătoare,cu ochi umezi și mari,în care se puteau citi multe,mult prea multe pentru vârsta ei adolescentină...Da!era o adolescentă,dar poate că își dorea uneori să fie iar acel mic copil,a cărui înțelepciune și iubire era jocul...copilăria era cea mai sinceră și frumoasă clipă din imaginația lumii.Așa se credea ea..o clipă în această lume...o lume atât de rece uneori,pe care și-ar dori s-o schimbe.Firea ei sensibilă nu ar face niciun rău.Cei din jurul ei îi spun mereu că are cel mai mare suflet și ea îl oferă tuturor, pentru că așa simte.Dar unii nu apreciază asta,sau nu le pasă,sau nu înțeleg ce vrea ea de fapt...Ea îi vrea pe toți fericiți.E atât de firavă și naivă...Toți o știu atât de veselă ,de plină de viață,mereu oferă celorlalți doar zâmbet,pentru că vrea să fie bine.Schițează zâmbete , dar ochii...ochii parcă spun altceva,prea multe sentimente care lucesc în acei ochii albastruia€¦.Ea se bucură de cele mai nesemnificative lucruri...care pentru ea sunt totul!N-a vrut imposibilul niciodată,pentru că nu știe ce-i imposibilul,pentru că visul de ieri e speranța de azi dar poate niciodată realitatea de mâine.De ce nu poate să fie bine..?...De ce nu e suficientă iubirea..?Ah..Iubirea...Poate că e cel mai unic sentiment ,care preface praful vieții cotidiene într-o ceață aurie!...Prietenia...Un alt sentiment unic.E ceva ce-ți dă putere atunci când nu mai poți.Când ai un prieten alături ești puternic.Prietenia este un suflet în două trupuri.Și această fată mereu a avut-o pe ea,prietena ei atât de specială și unică pentru ea.Mereu a ridicat-o când nu mai putea.Mulți nu pricep dar pe ele într-adevăr le leagă bucurii,necazuri,lacrimi,ore târzii....le leagă multe.Asta e prietenia!... Dar lucrurile mereu se înțeleg prea prea târziu...e trist!..mai ales pentru ea.Of!!!Ea nu poate uita lucrurile pe care le-a trăit și care erau totul atunci.Poate sunt și acum...S-a făcut prea târziu...parcă și pendulele s-au oprit sau poate e doar o părere.Ploaia care spală urmele lăsate pe geamuri ;acum spală lacrima târzie,care a dat suflet amintirii.E prea târziu pentru tot.Și doare,pentru că nu s-a spus tot.Plutesc pierdută-n gânduri .Mâine va fi o nouă zi...și va fi bine!Pentru că toate trec....și mai ști..?Poate nu vor lăsa urme.POATE...!?!