2013 se va transforma în 2014 ...

Nu-mi plac sfârşiturile de nici un fel... de altfel nici nu cred în ideea de sfârşit.. cred doar în transformare. Anul 2013 se va transforma în 2014... eu mă voi transforma, sper, în mai bună... mai inteleptă... mai tolerantă... mai puternică. Nu-mi plac bilanţurile de sfârşit de an, nici planurile măreţe pentru anul ce-o să vină. Degeaba ne umflăm în pene cu realizările... degeaba ne simţim frustraţi pentru ce nu am reuşit... important e dacă am învăţat ceva din experienţele ce ni le-a oferit viaţa... şi dacă transformarea noastră interioară e în sens pozitiv. Nu-mi plac planurile amănunţite şi mai ales nu-mi place rigiditatea... pentru că ştiu că oricum nu vor fi respectate... iar dacă te cramponezi de ce ţi-ai propus... rişti să pierzi din vedere noile date ce apar... pierzi obiectivitatea momentului şi spontaneitatea. Poate cineva îmi va spune că pentru a construi o casă ai nevoie de un plan amănunţit... eu aş spune că pentru a construi în viaţa ai nevoie doar de o bază... o direcţie... un sens... imaginaţie... materie... minte... suflet şi condiţii prielnice. Cred că la fiecare trecere dintre ani mi-am formulat nişte dorinţe.. multe chiar le-am reportat din anii precedenţi:). Revelionul acesta... o să încerc să-mi alung orice dorinţă îmi va da târcoale... orice speranţă, şi îmi voi îndrepta gândurile cu recunoştinţă către oamenii dragi pe care viaţa mi i-a scos în cale... care m-au ajutat din tot sufletul şi mi-au transmis gânduri bune atunci când am avut nevoie. Şi îi mulţumesc acelui cineva.. care.. acolo sus... mă iubeşte

lunea... prin muzică:)

căci vreau, și pot și tare-mi place!

Încerc să fac echilibristică într-un pahar cu vise. Dar este greu, mă înnec în goliciunea paharului uscat de lacrimi și obosit de-atâta amar de vreme. Ceea ce ieri numeam vis, astăzi arată ca o casă părăsită, scorojită și măzgălită în nuanțe de gri. Culorile nu mai sunt vii ca altă dată, s-a așternut praful peste ele. Cândva oameni locuiau în casa preaplină de viață, acum a rămas numai mobila roasă de carii, într-o zi se vor face toate scrum, până și casa părăsită se va dărâma de la temelie. Și mă întreb ca va rămâne în urmă?! Ruina unei case părăsite, ce cândva se numea vis?! Odinioară sufletul și mintea mi-erau pline de vise, idealuri, țeluri, poate prea frumoase. Am încercat din răsputeri să-mi găsesc echilibrul printre ele. Dar în calea mea am întâlnit prea multe piedici, obstacole și neajunsuri. Și astfel totul s-a numit fiasco și visele s-au transformat în circ. Un circ ce mi-au amărât ființa, căci am rămas cu neîmplinirea și praful așezat în straturi groase, pe inima-mi însângerată. Să-ncerc să reconstruiesc din fașă fostele vise? Ar fi mult prea multă muncă, a pierit dorința… mai bine încerc să îmi găsesc alt scop, să las trecutul să se ruineze și să privesc spre viitor cu mai multă încredere ca niciodată. Acum am experiență în echilibristică, nu o să mă mai pierd pe drum ca altă dată, nu o să cad din nou ca mototoala, ci o să îmi găsesc un echilibru izvorât dintr-o energie interioară de neclintit. Nu voi mai face echilibristică într-un pahar cu vise, ci într-un ocean cu vise realizabile. Și le voi lua pe rând, vis cu vis, speranță cu speranță, șansă cu șansă, provocare cu provocare, posibilitate cu posibilitate, fără să mă mai pierd în larg printre vapoare, ci până voi reuși să-mi domin destinul! Echiibristică într-un pahar cu vise, sună frumos, nu? Poetic, desăvârșit! Și asta pentru că se merită să îți găsești echilibrul într-un pahar, dar plin de vise frumoase pentru care merită să lupți, și tu și eu, căci ce-ar fi omul fără vise și idealuri? Deșert infinit, ochi de apă secat de viață… am trăi degeaba și știi și tu și eu, căci nu suntem născuți degeaba. Avem un scop în viață, o menire, iar paharul cu vise nu este întâmplător, e lecția noastră de viață, calea revărsată din cer pentru a ajunge mai ușor acolo unde trebuie, le destinația finală: împlinirea, izbăvirea, săvârșirea… Și fac echilibristică într-un pahar cu vise… căci vreau, și pot și tare-mi place!

Crăciun fericit!

Câteodată stau şi mă gândesc de ce oamenii nu mai ştiu să se bucure cu adevărat de lucrurile frumoase(şi când spun lucruri nu mă refer strict la obiecte)? De ce tot ce contează pentru ei sunt lucrurile materiale, scumpe, lipsite de vreun folos anume, sau care nu stârnesc nici o emoţie, doar un zâmbet fals. Trăim într-o societate în care lumea a uitat ce înseamnă să dăruieşti din suflet un cadou care să nu poată fii descris, care să aibe în spate o poveste, care să te facă să te simţi special, nu pentru că este scump, ci pentru că este fără de preţ. Un văl cald pluteşte în aer.Afară e frig, dar în casă, lângă foc e bine.Mirosul de scorţişoară inundă camera împodobită şi colindele răsună încet pe fundal.E o imagine tipică ce te duce cu gândul la Crăciun dar…ce înseamnă defapt Crăciunul? Ştiu că nu există o definiţie concretă, sau cel puţin nu una care poate fii exprimată în cuvinte.Cum ar trebui să fie…ştim cu toţii, dar sunt puţini cei care înţelegem cu adevărat ce semnifică el.Făcând asta, putem să-i ajutăm şi pe ceilalţi să privească dincolo de aparenţe, dincolo de obiecte, dincolo de aşteptări, să privească imaginea de ansamblu ce este alcătuită din micile detalii ce dau culoare şi sens vieţii.Asta înseamnă să trăieşti clipa,să simţi că e Crăciun. Crăciunul este perceput diferit de fiecare dintre noi, dar eu cred că toţi avem un punct comun când vine vorba să-l descriem: ne aduce împreună. Crăciunul nu înseamnă doar o casă împodobită,Crăciunul înseamnă o casă împodobită de întreaga familie care îşi dedică efortul de a scoate ce e mai frumos din ea, nu înseamnă un brad plin de lumini ci un brad plin de lumini care luminează atât încăperea,cât şi sufletele oamenilor, nu înseamnă o masă imensă cu multe scaune ocupate de cunoscuţi ci o masă îmbelşugată cu bucate preparate atent, cu trudă, răbdare şi ingredientul cel mai important:dragostea de mamă.Crăciunul nu înseamnă doar a fii în acelaşi loc cu semenii tăi, înseamnă a fii în inimile lor şi ei la rândul lor, în inima ta, oriunde s-ar afla, poate lângă tine, poate peste mări, poate nicăieri, dar totuşi prezenţi în gândul tău ce zboară către ei.Crăciunul…atâtea cuvinte ce îi pot fii asociate, atâtea definiţii, atâtea trăiri, ce odată simţite, odată trăite, odată înţelese fac să fie şi pentru tine Crăciun în adevăratul sens al cuvântului. Aşadar, acum e Crăciun. E ziua la care ai visat tot anul, e dimineaţa în care te trezeşti zâmbind şi totodată seara în care te duci la culcare liniştit şi împlinit, cu acelaşi zâmbet de mulţumire pe faţă. E ziua în care ţi-ai propus să fii mai bun, să fii mai darnic. E ziua în care împarţi zâmbete fără vreun motiv anume, dar nu pentru că „trebuie”, ci pentru că sufletul tău zâmbeşte fără să vrei, pentru că fiecare firicel din tine se bucură în această zi, pentru că îţi vezi prietenii şi familia şi pentru că e una din zilele în care îţi reaminteşti cum e să fii copil, cum este să ai sentimente necondiţionate pentru ceva ce nici măcar nu e palpabil dar cu toate aceastea îţi transmite emoţii, şi nu în ultimul rând pentru că definiţia Crăciunului se rezumă la un singur cuvânt: IUBIRE.

lunea... prin muzică:)

Mă caut…

Pare o seară ca oricare alta,dar în seara asta confidentul meu e mai trist ca mine,nu-l înduplec cu nimic, aşa că mă retrag în mine să văd ce mai descopăr. O dragoste nefericită şi apoi câteva experienţe mizerabile mi-au dezvăluit ce n-aş fi crezut niciodată că zace-n mine: multă ură, frustrare şi laşitate, dar şi multă putere de a îndura. Nu-mi mai fac de-atunci atâtea iluzii: nu sunt cu adevărat nici bună, nici frumoasă sufleteşte, nu pot fi un “model” pentru nimeni, aşa cum nici eu nu am modele în viaţă. Experienţele ulterioare m-au învăţat şi ele să nu mă păcălesc pe mine însămi, considerând că e tare bine să ştii ce zace cu adevărat în tine… Aşadar, cine sunt eu? Cea din testele de personalitate? Dar ele nu fac decât să mă decupeze-n diapozitive subţiri… în momente diferite, după ele, am personalităţi diferite. Interiorul nostru nu e însă un album de fotografii… noi nu suntem obiecte, ci procese… eu sunt, în cele din urmă, căutarea mea de sine… Exist pentru că mă caut pe mine însămi. Nu mă caut ca să mă găsesc; faptul că mă caut pe mine însămi este semnul că deja m-am găsit…

lunea... prin muzică:)

cam aşa ...

În general aşa funcţionează : tu cunoşti o persoană,ea îţi spune lucruri pe care tu niciodată nu le-ai mai auzit,te face să zâmbeşti aşa cum nicio persoană nu a mai făcut,creează nişte planuri pe care tu niciodată nu ţi le-ai imaginat.Te face să visezi,să trăieşti aşa cum nu ai mai trăit niciodată,iar după.. acea persoană pleacă,şi ţie începe să-ţi fie dor de cineva care niciodată nu ţi-a aparţinut.

I am easy to love…

"Sunt momente când te așezi în pat, te întinzi, iei perna în brațe și privești în bezna camerei tale. Gândurile-ți inundă mintea. Te întrebi câte gânduri apar pe secundă? Și cât de diverse sunt? Te gândești la iubire, la căutarea ei. Cum nu există ceva în prezent începe plimbarea în trecut. Și-l cauți pe cel ce ți-a fost cândva și te învăluie o durere indescriptibilă. Totul e o iluzie și totul e un fals creat de mintea ta. Ea se agață de orice pentru a te sabota. Ce paradox suntem noi, oamenii. Ne autosabotăm existența. Și ne chinuim și ne distrugem fără pic de milă. Sunt momente când îți vine să îmbrățișezi copaci. Și să lași golul tău să se umple din natură. Te așezi în iarbă și visezi că zbori oriunde dar să fie departe de locul tău. Fuga asta nebună se presupune că te scapă de toate durerile. Copacul are efect tămăduitor și zborul scapă de frici. Sunt momente când îți vine să plângi. Și te abții că așa te-au învățat toți ceilalți. Că smiorcăiala e pentru cei slabi. Dar te trezești din senin cu lacrimi pe chip și te întrebi ce-or fi astea? Strângi tare perna și lași lacrimile să curgă. Nu te vede nimeni ești în siguranță în bezna camerei tale. A doua zi o iei de la capăt. Îți cauți motivația. Îți ascunzi gândurile. Te îmbraci în roșu pentru a ascunde negrul din privire. Zâmbești. Mergi înainte, tot înainte. Și tot ce speri în sinea ta e să zbori cât mai departe de oamenii din jur, din viața asta. Atât de departe că nimeni nu te-ar găsi niciodată. Și tot ce vrei e iubire." by Evergreen

lunea... prin muzică:)

e iarnă... e seară... ninge...

Nu cred că există anotimp mai spectaculos decât iarna... privesc prin geamul aburit de respiratia-mi caldă, cum fulgii de nea se aştern peste tot ceea ce ne înconjoară. Nimic nu îi răzbate, nici măcar o urmă lină de vânt... tăcerea a pus stăpânire peste tot. Ici colo mai zăreşti câte o fereastră luminată sau câte un căţel zgribulit... în rest, nici un sunet. Priveliştea îmi dă un sentiment de linişte sufletească, de parcă totul ar fi desprins dintr-un poem de Coşbuc sau Toparceanu, numai că de data asta totul se întâmplă invers. Nu peisajul capătă viaţă, prin detaliile minuţioase şi atmosfera creată de poet, ci viaţa este înrămată într-un superb peisaj. Copacii dorm sub greutatea zăpezii ce s-a aşternut, iar natura întreagă pare amorţită... o lumină difuză se răspândeşte în aer... un peisaj ce tinde să mă înglobeze şi pe mine contemplând asemenea minunăţii... ce poate fi mai frumos decât o asemenea încântare a simţurilor... a sufletului... am părăsit fereastra ce mă purta într-o lume de basm, însă acolo nimic nu s-a schimbat... e iarnă... e seară... ninge...

vremuri vechi

De la an la an, Moşul pare din ce în ce mai trist, mai slăbit şi mai apăsat de griji. Ne lasă în ghetuţe amintiri care ne dor, iluzia anotimpului demult apus şi vise uitate în cutia cu jucării. Nu ni se pare drept că doare atât de mult fiecare dimineaţă de 6 Decembrie. Poate ne doare pentru că… nu mai ştim să zâmbim. Şi parcă nici timpul nu mai are răbdare cu noi… Cu siguranţă nici anul acesta Moşul nu va uita să-mi strecoare în cizmuliţe un dor nebun de anii în care le găseam pline cu bomboane cu un gust pe care nu l-am mai găsit nicăieri şi care miroseau a tărâm de basm. Erau magice acele dimineţi! Fie-ţi milă, Bătrâne şi ia-mi amintirile legate de tine! Fă-mă, Moşule, să uit cât de mult te aşteptam şi cât te iubeam pentru că nu mă ocoleai niciodată! Te rog, întoarce-te din drumul tău către infinit, fără speranţă n-aş putea visa dar lasă ca, măcar pentru o clipă să simt aroma acelor ani…. Nu veni la mine, te aşteaptă alţi ochi plini de lumină. Mie trimite-mi doar un vis presărat cu cântec vesel de copil…

lunea... prin muzică:)