another me ...

Când am acceptat că viaţa e mai mult decât o poveste scrisă cu propriul condei, a fost prea târziu ca să mai pot schimba ceva. M-am trezit atunci în faţa unei pagini pătată doar de lacrimi, cu călimară de cerneală uscată lângă mine şi cu un stilou în mâna stângă, unul cu peniţa tocită. N-am mai putut să rescriu întâmplările, nici personajele, n-am mai putut să-mi scriu nici măcar propriile gânduri. Devenisem parcă alt om. Un om care, sub înfăţişarea angelică, ascunde durerea atingerilor interzise, povara aşteptării inefabile, tristeţea viselor deşarte. Un om ca oricare altul, neînsemnat şi fără poftă de viaţă. Un om care ezită, greşeşte, se teme, fuge, plânge, alege, culege, speră, îşi doreşte, căuta, oferă, cere, ajută, cade, se loveşte, suferă... Un om care simte la intensitate maximă. Totuşi, alt om. Nu mă mai recunoşteam. Priveam imaginea străvezie din oglindă şi nu înţelegeam când s-a schimbat totul. Nu vroiam să accept transformarea bruscă a universului meu căreia i-a urmat transformarea mea. Acum ştiu că sunt alta. Îngreunată de experienţa ultimilor luni, am devenit mai matură. Pe drum, mi-am pierdut o mare parte din inocentă, dar am căpătat discernământ. Am învăţat greşind, suportând consecinţele faptelor mele, înfruntând dispreţul celor dragi mie... Am păstrat însă misterul, aşa că, mai nimeni nu ştie ce se ascunde în spatele zâmbetelor mele...