pierdută printre gânduri ...

Mă trezesc deseori pe partea mea dreaptă de pat, înotând prin gânduri și prin amintiri. Cad în prăpastii de semne de întrebare și mă împiedic de semne de exclamare. Mă pierd între paranteze și tot pășesc haotic printre puncte de suspensie… Găsesc izvoare nesecate de iubire și de încredere și mă înec în băltoace mici de lacrimi și de singurătate. M-a obosit povara dezamăgirilor pe care le port pe umeri. Sunt grele, prea grele. Le port cu mine de prea mult timp și parcă nu mi-e cu putință să mă scutur de ele. O mare de neîmpliniri, de dureri purtate de vânt departe de tot, de neiubiri pierdute-n larg, de stânci înalte și reci care s-au înălțat puțin câte puțin. O mare furioasă și plânsă e în sufletul meu. Valuri care se sparg iute și puternic de mal și mătura tot în calea lor. Unde mi-e barca de salvare? Sau am ajuns la mal, dar senzația de înec nu a dispărut încă? Sunt prinsă în ghearele unui trecut care mă sufocă. Cred că nu mai știu să iubesc sau poate mi-e teamă sau poate nu mai vreau. Poate toate la un loc. Simt că irosesc clipe importante pentru că sunt blocată într-un labirint al amintirilor. Nu știu unde anume sunt în acest labirint, dar știu că vreau să ies. Vreau să mă regăsesc și să regăsesc puterea de a dărui și deschiderea de a primi cu toată inima. Poverile trecutului sunt adesea prea grele pentru umerii noștri fragili, mici. Ne julesc, ne rănesc și ne dor. Se spune că etapele durerii noastre sunt: negarea, mânia, teama, vinovăția, durerea, acceptarea. Am trecut de negare, de mânie, de teamă, de vinovăție și simt durere. Mă îndrept spre acceptare. Sunt pe drumul către un nou răsărit care să-mi încălzească inima ascunsă-n piept. Sunt pe drumul cel bun.