Portretul lui Dorian Gray

De câteva zile mi s-a pus pata pe Portretul lui Dorian Gray ...trebuie să termin cartea cât mai repede pentru a putea vedea filmul!!!

“Scopul vieţii e dezvoltarea sinelui. Atingerea propriei naturi într-un mod perfect – iată pentru ce suntem aici, pe pămănt, fiecare dintre noi. Azi, oamenii se tem de ei înşişi. Au uitat suprema datorie, datoria faţă de sine. Desigur că sunt caritabili… îi hrănesc pe cei flămănzi şi-i îmbracă pe cerşetori. Dar propriile lor suflete sunt flămînde şi sunt goi. Rasei noastre i-a dispărut curajul. Poate că niciodată nu l-am avut. Teroarea de societate, care stă la baza moravurilor, teroarea de Dumnezeu, care este secretul religiei — acestea sunt cele două lucruri care ne guvernează. Fiecare impuls pe care ne străduim să-l sufocăm ne stăruie în minte şi ne otrăveşte. Trupul păcătuieşte o dată şi a isprăvit cu păcatul, pentru că acţiunea este o formă de purificare. Nu rămăne nimic în urmă decît amintirea unei plăceri sau luxul unui regret. Singura modalitate de a scăpa de tentaţie este să-i cedezi.Dacă-i vei rezista, sufletul ţi se va îmbolnăvi de nostalgia unor lucruri pe care şi le-a interzis….

In creier,numai în creier se săvărşesc marile păcate ale lumii….”

Oscar Wilde

- Portretul lui Dorian Gray

nothing ... yet something

Uneori ascult prea mult de reacțiile de moment și nu stau să mă mai gândesc dacă este bine sau nu să reacționez așa.Cu siguranță un motiv principal pentru ceea ce simt este mediul înconjurător.Este oarecum psihologic normal ca un prim impuls de a reacționa să fie aidoma celor cu care îmi petrec o parte considerabilă din timp.
Astăzi am constatat că trecerea timpului m-a îmbătrânit... treptat am învățat să fac anumite lucruri, care acum mi-au intrat în reflex și pe care nu le mai consider anormale, pur și simplu fac parte din viața mea. Într-o clipa de realitate am oftat și mi-am dorit ca totul să fie așa cum era în trecut.Să simt caldura familiei în fiecare seara, să găsesc motive pentru a mă sustrage de la diverse activități ... să păstrez un secret pentru că altfel nu mi se mai îndeplinește dorința, să aștept nerăbdătoare venirea sărbătorilor... cu timpul nimic nu mai este ca atunci, totul s-a deformat și a căpătat o haină îmbătrânita.
Îmi este dor de momentele în care vedeam doar partea plină a paharului, iar grijile nu își aveau loc în vocabular și gânduri.
Acum sunt într-o perioada în care variez între a crede o anume realitate sau una pe care ceilalți o văd corectă. Nu știu unde-i adevărul.
In minte mi se învârte un "de la ce?" și "nu mai suport";
Nu pot să dau timpul înapoi, știu că amintirile acestea o să le păstrez o veșnicie în suflet și o să încerc să învăț din tot câte ceva.
Anumite gesturi contrazic vorbele și nu știu ce să mai cred despre această situație....