strong...

Sunt o persoană puternică. Încerc să gândesc pozitiv și depășesc problemele, indiferent cât de dificile îmi par. Încerc să zâmbesc și să-mi văd de treabă, chiar dacă sufletul îmi este răvășit, iar mintea slăbită. Încerc să fiu puternică, nu numai pentru mine, dar și pentru cei dragi. Muncesc zi de zi și încerc să mă implic în fiecare proiect. Mă caracterizează răbdarea dar și pasiunea pentru lucrurile care-mi plac. Însă, câteodată, simt că sunt lovită din toate părțile, simt că cedez, simt că puterea-mi slăbește clipă de clipă, și atunci, mă blochez. Ca fiecare om, îmi fac griji, mă zbat să găsesc soluții, să vin cu răspunsuri, să mă agăț de ceva, orice, ca să nu fiu trasă în vâltoarea problemelor. Uneori, îmi pierd încrederea și credința, alteori speranța. Dar, nu cedez niciodată. Plâng, Țip, mă închid în mine, mă depărtez de oameni, dar în singurătatea tristă în care mă închid îmi regăsesc forța, credința și speranța. Mă regăsesc și apoi continui să lupt, Continui să mă zbat fiindcă știu că va merita... cândva... și acest gând mă însoțește pe parcursul drumului meu și nu-mi dă drumul indiferent de opreliști...

lunea... prin muzică:)

another day...

Uneori mă opresc în drum. De multe ori prea multă liniște mă derutează. Timpul se scurge repede și încet. Sunt oameni care te surprind când te aștepți mai puţin. Ei nu înțeleg că poți găsi bunatate într-un om închis in el. Iar eu nu înțeleg ca e greșit să acord încredere aşa ușor. E tăcerea cea care iți permite să te asculți pe tine însuți. E ca un salut de întâmpinare pentru cei ce vor ști să aprecieze lumea ta, o lume pe care ai construit-o în tăcere zi de zi. Uneori sunt prea melancolică, prea visatoare, mi-aş dori să am mai multă tărie interioră. Pășesc singură și nesigură. Sunt un om rau pentru că uneori mă închid în mine și nu vreau să vorbesc cu nimeni. Îmi pare rău pentru cei pe care i-am implicat în confuzia mea... şi pentru cei carora le-am stricat călătoria spre vise. Sunt om și fiecare zi e diferita...

wishes ...

Stau și mă adun și încerc să realizez că tot ce gândeam în trecut încă este în mintea mea aceleași dorințe, aceleași schimbări pe care vreau să le realizez încă nu s-au schimbat, sunt încă acolo. Dar totuși îmi dau seama de dezamăgirea că nu vor fi împlinite cu ce aveam eu în gând ci poate deloc, asta te și întristează dar te și întărește să le poți duce la capăt. Visele care mă fac și acum să cred că sunt încă un copil,acel copil firav care odinioară nu știa ce dorea dar cu timpul a descoperit că se transformă într-o persoană cu totul și cu totul diferită și poate nu așa cum și-o imagina. Știu că dorința încă e neschimbată și va fi întotdeauna cel puțin așa este pentru mine, a-și vrea ca visele să îmi fie îndeplinite pe deplin dar totuși realizez în adancul gândirii mele că ele nu se vor realiza astfel dar totuși vreau să cred și vreau să sper în continuare că într-un final va ieși și pentru mine o raza de lumină, pentru a îndeplini aceste vise ce cu greu cred că vor fi duse la bun sfârșit...

lunea... prin muzica:)

learn ... maybe not...

Încerc să învăţ de câţiva ani câteva lucruri.Le-am simţit pe pielea mea, deci nu se poate pune problema “ah, e greu să înveţi de la alţii”. Unul dintre acele lucruri ţine de alegerile pe care le facem, sau pe care le fac alţii pentru noi. E mai mult decât logic şi firesc să înţelegi că atunci când eşti la răscruci, alegerea unui drum naşte alte cai. Nu există sfârşit de drum decât dacă-ţi impui – şi nici atunci, căci mai devreme sau mai târziu, valul te împinge în larg ori la mal. E lesne de priceput că o uşă închisă nu e un sfârşit de drum, ci din contră; prea multe uşi nu înseamnă că trebuie să te aşezi turceşte şi să aştepţi ca uşa potrivită să fie luminată de vreun spectru ceresc, ori să facă altcineva alegerea pentru tine. Câteodată mă trezesc trăind în trecut, însă… din ce în ce mai rar… Am o nouă problemă acum – trăiesc prea mult în viitor, închipuindu-mi şi imaginându-mi. Astfel, se pierde din naturaleţe, din veridicitate, şi pe lângă aceasta, am o certitudine – că nimic din ce-mi imaginez nu se va întâmpla pentru că… intuiţia nu este chiar aşa de exactă. Prin deducţii logice, se elimină orice situaţie pe care mi-o imaginez, ceea ce ar putea duce la… a nu se întâmpla ceea ce-mi doresc.

life is short ...

Iar se lasă întuneric peste o lume imaginară, în care am ales sa trăiesc. Devin mai rece, și dezgustată de lumea asta care îmi demonstrează pe zi ce trece cât de prefăcută e, și cât de complicată... cât de aiurea... și cât de rece mă lasă tot. Nu e în regulă. Râd , dar nu este râsul meu și sunt conștientă că ceva se întâmplă. Am devenit mult mai complicată, am ajuns să nu mă mai înţeleg și să văd mult mai clar defectele celorlalți, dar și pe ale mele. Ce așteptări să mai am de la ceilalți să mă știe, când eu nu o fac și poate chiar asta e problema. Aştept prea multe, de la multe persoane, și de la mine... am început să mă resemnez cu ceea ce sunt, să cred că, așa trebuie să se întâmple. Pobabil am obosit să mai cred altceva... sau să îmi imaginez altceva, să vreau mai mult și da, mă simt singură, ca mulţi alții, și da, mă simt neînţeleasă și nu e ceva nou...

lunea... prin muzică:)

sentimente ...

Dacă ar fi să închid ceea ce simt într-un cântec, probabil că notele ce se aud din clapele pianului negru m-ar sfâșia în mii de bucatele. Așa că, încerc să las în urmă acest cântec trist și să trec mai departe pe lângă el, ca și cum aș trece pe lângă un bulevard plin de panseluțe colorate. De multe ori e furtună în sufletul meu, e ninsoare în vise, e neliniște în clipele ce trec. Uneori mă rătăcesc atât de tare printre gânduri întoarse pe toate părțile, încât mi-e teamă să nu mă pierd definitiv de mine însămi. Alteori îmi doresc să plec departe, de tot și de toate, dar mereu o voce îmi amintește că nu putem fugi de sentimente și amintiri. Ca oriunde am pleca, nu ne putem ascunde de noi înșine. Însa ne putem minți... o vreme.

not me ...

M-am născut într-o lume pe care nu o pricep. Zilele mi-au oferit lumina unor drumuri de mult străbătute, iar nopțile vise după care alergam cândva să le ating. Anii mi-au dăruit iubiri ce au alunecat spre amintire, prietenii în care am crezut. Și, in toată această călătorie prin ceața destinului am cunoscut oameni pe care i-am îndrăgit din prima clipă sau pe care am ajuns să îi iubesc în timp. Credeam că dețin controlul acestui univers care se construise în jurul meu. Dar azi privesc ușor în urmă și văd că am greșit. Azi mă intreb cine sunt... de ce sunt. Poate că nici macar nu mai trăiesc… poate că am murit demult și în urma mea a ramas o ființă ce la prima adiere de vânt se pierde printre toate frunzele uscate ale anotimpurilor. Privesc în jur și nu regăsesc nimic din ceeea ce, cândva, mă facea fericită. Dragostea a trecut pe langa mine fără ca eu să știu să o prind de mână. Mereu i-am iubit pe cei care m-au făcut să sufăr. Iar pe cei care m-au iubit i-am îndepărtat. Am încercat să caut mereu un echilibru între ceea ce simt eu si ceea ce îmi oferă alții, însa mereu m-am ratacit printre vibrațiile inimii ce m-au condus de prea multe ori spre lacrimi. Nu sunt făcută pentru lumea asta fiindcă nu știu cum să mă multez secundelor ce se desprind dintr-un orologiu în care clipele îmi sunt măsurate. Nu sunt făcută pentru lumea asta fiindcă nu stiu sa îmi controlez dragostea și iubirea pe care o port, pe care o ofer, de cele mai multe ori, în zadar. Nu sunt făcută pentru lumea asta fiindcă, de acolo de sus, din plutirea mea, nu reușesc să văd, cu adevarat, binele și raul din jurul meu, iubirea care mi se oferă. Nu sunt făcută pentru lumea asta fiindcă asta nu e lumea mea... Alerg prin timp, rătăcindu-ma în propria ființă. Eu nu exist… există doar un suflet zbuciumat, închis în frânturi de gânduri… răsfirat printre cuvintele unei foi pe care nu o va citi nimeni, poate, niciodată.

lunea... prin muzică:)

"de ce ne îndrăgostim apoi nu mai iubim și spunem adio fără să gândim???"

sesiune ... again...

Ei bine că vreau că nu vreau sesiunea iar bate la uşă şi ca de obicei mă găseşte în pijamale. Pe tot parcursul semestrului sunt într-o formă de 1000 de ori mai bună decât atunci când se apropie sesiunea. Cursuri aruncate pe ici pe colo, post-it-uri peste tot cu "asta fac azi, asta fac mâine etc", pixuri, markere, cărţi prin toată camera. Linişte. Nici măcar muzică nu mai îndrăznesc să ascult. Doar e sesiune, tre să fie linişte, altfel nu mă pot concentra. Dar degeaba. Găsesc orice de făcut mai puţin să ma ating de cursuri. Parcă sunt defectă. Mă uit la cursuri, zic că într-o oră gata, încep şi pauză. Trece o oră, trec două, trei şi nimic. Eu rămân pierdută în altre treburi. În sesiune fac curat în cameră mai des decât de obicei, tot atunci îmi iau şifonierul la rând să îmi aranjez hainele.De ce? Habar nu am. Dar cred că încep să găsesc o explicaţie. E vorba de atacurile energetice cu flăcări d-alea violet:))E o întreagă conspiraţie...

La mulţi ani, copilăria mea!

Să ştii că nu te-am uitat. Mi-aduc aminte de joaca de-a medicul, de murdăria de pe hăinuţe, de dimineţile senine pline de entuziasm, de frumoasa mea Albă ca Zăpada, de zâmbetele care inundau efervescent lumea din jur, de curiozitatea ta inocentă … Să ştii că nu am uitat nici gustul cireşelor furate din curţile vecinilor,nici gustul amar al lacrimilor ce le-am vărsat, nici mirosul florilor de câmp, nici dansul în ploaie, nici ….. nu te teme, nu am uitat nimic! Dar tu? Mă mai ţii minte? Pe mine cea care alerga porumbeii cât era ziua de lungă ? Încă mai fac asta să ştii …. Cea care pupa năstruşnic pe obraz băieţii? Cea care îţi spunea mereu “Pleacă, vreau să fiu MARE!!! “. Chiar nu mă mai recunoşti? Dacă-mi ignori neliniştea din suflet, umerii grei, faţa obosită şi grijile ai să descoperi că sunt tot EU! Cea care te ruga să i-l aduci în cale pe Făt Frumos, cea care încă te adoră, cea care aşteaptă să te retrăiască prin ochii copiilor … Eu, copilărie, eu! Un om MARE cu suflet de copil. La mulţi ani, copilăria mea!