e iarnă... e seară... ninge...

Nu cred că există anotimp mai spectaculos decât iarna... privesc prin geamul aburit de respiratia-mi caldă, cum fulgii de nea se aştern peste tot ceea ce ne înconjoară. Nimic nu îi răzbate, nici măcar o urmă lină de vânt... tăcerea a pus stăpânire peste tot. Ici colo mai zăreşti câte o fereastră luminată sau câte un căţel zgribulit... în rest, nici un sunet. Priveliştea îmi dă un sentiment de linişte sufletească, de parcă totul ar fi desprins dintr-un poem de Coşbuc sau Toparceanu, numai că de data asta totul se întâmplă invers. Nu peisajul capătă viaţă, prin detaliile minuţioase şi atmosfera creată de poet, ci viaţa este înrămată într-un superb peisaj. Copacii dorm sub greutatea zăpezii ce s-a aşternut, iar natura întreagă pare amorţită... o lumină difuză se răspândeşte în aer... un peisaj ce tinde să mă înglobeze şi pe mine contemplând asemenea minunăţii... ce poate fi mai frumos decât o asemenea încântare a simţurilor... a sufletului... am părăsit fereastra ce mă purta într-o lume de basm, însă acolo nimic nu s-a schimbat... e iarnă... e seară... ninge...