plutesc...

De ceva timp m-am mutat într-o barcă. Plutesc pe o apă calmă, fără vâsle şi fără direcţie, fără să ştiu de unde am plecat şi nici încotro mă îndrept. Nu ştiu dacă e ocean, mare sau baltă sau numai în capul meu, dar de la o vreme simt că nu mai am nicio legătură cu ţărmul. Nu mi-am luat nicio busolă cu mine, n-am colac de salvare, nici hartă şi nici nevoi. Singura mea salvare a fost să mă iubesc cu o nepăsare soră cu mine. E bine aici, nu mă mai atinge nimic, doar vântul. Şi stau întinsă pe spate ca în palmele lui Dumnezeu şi mă uit la cer, şi diminetile-mi sunt lungi şi calde, iar nopţile liniştite şi senine. Şi nu ştiu unde se sfârşeşte văzduhul şi când începe apa. Nu e nici cald, nici frig, nici azi, nici mâine, e bine. Mă mai trezesc uneori cu picioarele atârnând în valuri şi mi-e drag de muzica lor pe pielea mângâiată de soare. E linişte aici, nici gânduri nu mai am. Nici inima nu bate, uit şi să respir. Plutesc în irealitate şi de visat nu mai visez, căci visele nu îşi mai au rostul acum. Şi nici nu ştiu dacă mai dorm, că uneori cu ochii închişi citesc în stele şi alteori vorbesc cu valurile. Şi ne înţelegem bine, căci ele n-aşteaptă răspunsuri de la mine. Aici nici cuvintele nu mai au valoare. Nu ştiu când, dar am pierdut şi ţărmul din vedere. La început îl zăream vag, ca o linie desenată în plus pe cer, dar l-am şters încet din priviri. Oriunde privesc acum văd doar infinitul. Când voi uita să merg, o să mă fac sirenă.