Am dreptul sa simt ceea ce simt...

Nu e deloc uşor să ții totul în tine când ai vrea să urli în gura mare spunând tot ce ai pe inimă. Dar cred că eu nu am curajul să fac asta. De multe ori mă simt neînţeleasă, furioasă și dezamăgită. Dar când sunt în preajma cuiva mi-e greu să-mi arăt adevăratele sentimente. Nu mă prefac că sunt altfel, ci doar îmi îngrop adânc aceste sentimente și încerc să uit de ele. Doar că ele sunt mereu acolo. Sunt fericită când stau cu prietenii, râdem și ne distrăm. Sunt fericită atunci când citesc o carte care îmi face plăcere sau când scriu, sunt bucuroasă când văd chipul prietenilor mei sau când ascult muzica preferată. Acestea sunt doar câteva lucruri mărunte care îmi provoacă bucurie dar nu îmi pot umple tristeţea pe care o simt uneori. Păcat că fericirea nu durează mai mult. Nu înţeleg de ce nu pot sa fiu si eu ca alte persoane care par lipsite de orice grijă și sunt mereu fericite. La mine lucrurile sunt întotdeauna mai complicate. Și știu că dacă aș avea curajul să-mi exprim sentimentele și să spun cu voce tare ceea ce gândesc, atunci lucrurile ar fi altfel. Dar de fiecare dată când vreau să spun ceva cuiva, nu o fac. Sper totuşi ca într-o zi să reuşesc să-mi înfrâng teama. Pentru că nu vreau sa trăiesc toată viaţa reprimându-mi sentimentele, pretinzând că sunt fericită atunci când nu sunt. Aș vrea ca lucrurile să se schimbe, pentru că simt că am mare nevoie de o schimbare în viaţa mea. Aș vrea să am mai multă încredere în mine atunci când nimeni nu are… aș vrea să știu că pot trece peste orice obstacol în viaţa asta și să nu fiu nevoită să mă tem de schimbările pe care acestea le pot aduce. Înainte eram mai încrezătoare, mai optimistă, dar acum nu a mai rămas prea mult din optimismul meu. Vreau să trec mai departe peste toate aceste sentimente negative de tristeţe şi furie şi să am din nou mai multă speranţa. Dar nu e uşor deloc... și numai timpul şi răbdarea mă pot ajuta. Uneori adorm plângând fără să ştiu de ce. Dar mă ajuta să mă descarc. Totuşi lacrimile nu vor face ca lucrurile să se schimbe… singurul lucru pe care mi-l doresc uneori e să plec undeva departe, şi să las totul în urmă. De-aş putea să prind aripi ca o pasăre… aş zbura cât mai departe, fără să mai mă uit în spate. M-aş simţi liberă şi fericită. Mă simt ca şi cum m-aş afla într-o pădure, sau o junglă şi am pierdut busola… iar acum nu mai pot găsi nici o cale de ieşire. Mă simt atât de mică şi neînsemnata… Poate e şi vina mea, pentru că fără să ştiu am creat un fel de scut, un zid între mine şi cei din jurul meu. Am făcut asta pentru că nu am vrut să-mi cunoască adevăratele gânduri ştiind că nu le-ar putea înţelege niciodată. Mi-a fost teamă şi încă îmi este. Doar că acum nu mai vreau să ţin totul doar pentru mine… Credeam că mă pot descurca de una singură dar sentimentele mă copleșesc... Ştiu că sunt persoane în jurul meu care mă iubesc… mi-au demonstrat asta. Doar că mi-aş dori să încerce să mă înţeleagă. Nu le cer să mă înţeleagă pe deplin, să ştie tot ce simt şi îmi trece prin cap, nu vreau decât să mă accepte aşa cum sunt şi să mă înţeleagă atunci când am nevoie. Poate ar trebui mai întâi să îi las să mă cunoască şi apoi să aştept de la ei să încerce să o facă. Doar că nu ştiu sigur dacă vreau să fac asta… şi nici nu ştiu cum să o fac. Până acum nu am vrut să las pe cineva să mă cunoască… poate din teamă de a mă judeca sau de a râde de mine tocmai pentru că nu poate înţelege cu adevărat ce e în inima mea. Aşa am fost de mică, am ţinut totul în mine.. și am crescut crezând că niciodată nu va exista cineva care să vrea să mă înţeleagă… de aceea am renunţat la a mai încerca să spun ceea ce simt. Uneori am curajul de a spune ce gândesc, dar asta când nu sunt de acord cu un anumit lucru. Însă când vine vorba de sentimentele mele … atunci nu pot spune aşa uşor ce gândesc...