Sunt nişte momente în viaţa pe care le-aş şterge cu buretele. Nişte momente glorioase, nişte momente eterne. Singurul meu duşman este propria-mi memorie. Pe care nu pot s-o încui într-un sertar, cum fac cu celelalte lucruri. Ea e cu mine, şi la rău, dar şi la bine. Şi mă trezesc cu ea în fiecare dimineaţă.
Aş vrea să uit lucrurile rele, lucrurile care m-au schimbat. Mi-aş dori să fiu în generaţia care încă se joacă cu păpuşile. Am irosit toate momentele cu adevărat importante.
Mi-am dorit să fiu ceva, şi sunt. Dar nu sunt tocmai ceea e bine să fiu. Sunt colecţionară. De măşti. Când mi-e rău, când nu am chef sau timp pentru cineva, îmi pun o mască. Când iubesc, când lupt pentru cineva, îmi pun o mască. Când simt că trebuie să tac, îmi pun o mască. Când aş vrea să păr ceea ce nu sunt, îmi pun o mască. Când mă simt mititică faţa de alţii, îmi pun o mască.
Dar, cu toate astea, la ce-mi ajuta? Că sufletul nu pot să-l acopăr cu nimic. E acolo, şi nu pot ajunge eu la el. Este nevoie de un cunoscător, acel cunoscător mă ştie, îmi ştie trăirile, şi doar cu el e obişnuit sufletul meu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu