Mă copleşesc toate invaziile de amintiri ce se regăsesc în fiecare fotografie şi nu vreau să uit nici clipele frumoase, nici clipele în care eram tristă acolo pe malul mării, deoarece toate m-au întărit şi m-au ajutat să cresc. Asta fac acum: cresc. E ca şi cum cineva ar vrea să mă înveţe treptat să merg pe tocuri şi ar începe prin a adăuga în fiecare zi câte un centimetru până o să mă hlizesc pe vârful degetelor precum o balerină.
Mă apasă aşa de tare toate sentimentele ce nu mi le pot exprima. Iar eu nu sunt persoana care tace pentru perioade nedefinite de timp. Tac doar când analizez şi când doresc să îmi las timp să simt. Oricât aş scrie despre asta, e doar o eliberare ce face parte din proces, nu e finalitatea procesului. În final ajung să fiu foarte înţepătoare, precum un Schweepps şi cer să fiu ascultată. Nu vreau să mi se aşterne lucrurile, dar nici să se aleagă singure în funcţie de zilele cu lună plină.
E ca şi cum aş simţi un gol umplut până la refuz, dar totuşi rămâne un gol. Şi e intangibil. Mă lasă să-mi trăiesc viaţa, însă îmi şopteşte din inimă de fiecare dată când iau o decizie din raţiune. Nu se sfieşte să-mi spună că nu ar trebui să las nici măcar picături mărunte de idealuri să plece din interior doar spre norii ale căror forme le dau. Şi parcă încerc să strâng şi să închid totul precum o valiză imensă cu haine pe care tot sari să se închidă şi te opreşti doar când vezi lăcăţelul pe ea. Însă mi-e teamă că vor fi mai multe lăcăţele, unele colorate, altele gri, dar tot se va deschide şi voi pierde lucruri preţioase cărora nu vreau să le pierd semnificaţia de odinioară.
E aşa o încercare să fii într-o aşteptare continuă, dar să fii prea ocupat pentru a te pregăti pentru tot ce te aşteaptă. O nouă zi, o nouă ploaie, un zâmbet cald, poate un răvaş norocos…
Sunt taste tot mai greu de apăsat, par a fi ruginite. Nu atât de timp, cât de praful aşternut pe sentimente care stau sedate undeva, ascunse, la subsol.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu