Sunt singură ...

Am luat propriile mele decizii... am așteptat atât de mult acest moment ,iar acum a venit, dar nu mă simt pregătită. O parte din mine vrea să rămână neschimbată alături de toate persoanele care m-au "construit" și m-au ajutat să devin ceea ce azi sunt. Nu vreau să fiu în sigurantă. Nu pot și protejată pentru totdeauna, mai devreme sau mai târziu o sa trebuiască să mă rup de această viață. Trebuie să plec, să văd locuri noi , să descopăr și să invăț. Eu caut iubire și respect... vreau mai mult decât orice, să fiu fericită. Azi sunt tristă și jalnică. Aș avea nevoie de niște șervețele pufoase și mult timp ca sa-mi plâng de mila, pentru că așa vreau ... am atâta nevoie de tine încât nu mai suport. Nu pot să respir, am un nod în gât dar nu mai am lacrimi. Aș vinde toate vorbele astea, mi-aș abandona pe scările unei biserici inima, și-aș pleca nepăsătoare. Dar nu pot, orice ai înțelege tu, azi nu te vreau sau ... ba da te vreau azi , dar mâine??? ... și mă mai gândesc acum că am început o poveste și n-o să o pot termina. Va fi o poveste fără sfârșit și nu din cauza că nu mă pot hotărâ dacă sa fie cu "happy end" sau "true end" ci din cauza că mă doare să scriu despre fericire... și nu din cauză că de mult n-am mai simțit un "te iubesc" ci pentru că mă doare. Da, ne e atât de frică să iubim, să suferim, să fim răniți, încât uităm că până și 5 secunde ne-ar putea face viața mai frumoasă .Dacă ai suferit… ai să mă înțelegi...