Trãiesc în afarã. Atât de în afarã încât simt cã-mi bate inima în spate, şi o aud atât de vag, atât de “ne” a mea cã aş vrea s-o iau în braţe şi s-o încãlzesc. Sã-i sãrut cu buzele calde fiecare pãrticicã anatomicã pe care nu i-o înţeleg şi nu i-am înţeles-o niciodatã, nu ştiu din ce motive. Poate cei care-i pãtrund structura nu-i pãtrund raţionamentul. Eu mãcar sunt o ascultãtoare îndârjitã. Recunosc cã nu sunt în stare sã ascult pe toatã lumea, am şi eu o selecţie a mea, nu ascult decât ceea ce-mi îmbogãţeşte trãirile. Oare de asta mi se spune visãtoare? M-aş putea obişnui şi cu acest statut dacã aş reuşi sã fac din el o meserie. Aş transforma-o într-o meserie bine plãtitã, pentru cã astfel visul ar fi tot mai lung...
Aş vrea sã fiu acrobatã, sã zbor peste barierele corpului, sã-mi înfãşor picioarele în jurul capului şi mâinile în jurul spatelui, sã-mi dau cea mai alintatã îmbrãţişare atunci când...Dar ce vorbesc? Eu nu ştiu nici sã merg cum trebuie. Îmi distorsionez pânã şi cugetul de fiecare datã.
Ce bine e când îţi simţi inima la locu-i, fãrã sã-ţi întoarcã spatele!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu