R.I.P Tata(5 ani)

Anii trec ... dar durere rămâne veșnic aprinsă în suflet ... 5 ani ... 5 ani de dor ... 5 ani în care aștept să te întorci din această călătorie... 5 ani în care m-am mulțumit să te vad în poze și în amintirile adunate în 18 ani :( Au trecut cinci ani de când tata s-a dus. Departe. Atât de departe încât numai gândurile bune îl pot ajunge din urmă, spre a-i fi balsam pentru inima bolnavă. Dar poate că în cer nici bolile de inimă nu mai au putere. Luna noiembrie este una tristă pentru familia noastră şi aşa va fi întotdeauna. Într-o lună noiembrie năprasnică şi indiferentă, tata s-a grăbit să ajungă mai aproape de Dumnezeu. Acum se înveleşte cu o aripă de înger şi priveşte către noi, dorindu-şi să ne fie bine. Da, tată, ne e bine. Iubim. Trăim. Muncim. Încercăm să luăm frumosul din fiecare zi. Da, ne e dor de tine. Nespus. N-am uitat şi nu voi uita vreodată cum spuneai să trecem cu vederea toate răutăţile lumii şi să ne vedem de ale noastre. Cinstit. Ca să punem capetele pe pernă, seara, cu linişte în gânduri şi suflete. “Imediat după înmormântare, când totul a luat sfârșit, când toți ceilalți s-au dus către casele lor cu sufletele încărcate de tristețe, eu am rămas. Am rămas în fața mormântului încercând să accept cele întâmplate. Nu mi-am dat seama, până ce nu s-a terminat totul, abia atunci am realizat prin ce am trecut. “Ce e moarte? Nimic mai mult decât o clipă.”- spunea cineva. Dar viața, ce e? nu tot o clipă? În ochii lui Dumnezeu, ceea ce pentru noi e o eternitate, pentru El e o fracțiune de secundă.” (Jurnalul de dincolo)