Toate s-au adunat grămadă și m-au lăsat rece. Gânduri, idei, sentimente, emoții ascunse, trăiri intense, persoane, momente importante, amintiri s-au aglomerat și simt deseori cum capul îmi pocnește. Dar ploaia a udat tot. Mi-a udat părul, hainele, ochii și a udat persoana mea. Am intrat la apă și mintea mi-a devenit limpede, goală și atât de limpede,m-am minunat de cât de încăpătoare putea fi. Și am alergat prin ploaie, sărind în bălți, stropindu-mă, dansând și cântând ca o persoană care n-ar mai fi gustat efectul ploii niciodată. Atât de fericită, de încrezătoare și de singură. Doar în acele momente mă bucur că sunt singură, că nu-i nimeni care să se bucure cu mine, care să mă înțeleagă sau pur și simplu să-i știu prezența acolo. E locul meu, al meu și al minții mele.
Și cum stau și privesc cerul, atât de senin și de gol. Niciun nor nu-l încarcă, nici soarele nu-i prea puternic, iar iarba din jurul meu e atât de pufoasă că aș putea dormi. Și privesc vântul cum își croiește drum printre crengile goale ale copacilor și ia odată cu el toate frunzele, foșnindu-le și aducându-le la viață. Și le privesc încântată cum dansează deasupra mea. Încă admir puterile sleite ale naturii. Deseori mă intreb cum mai are puterea să ofere spectacole gratuite, cum nu moare și, cu fiecare zi care trece, pare din ce în ce mai puternică. Și o îndrăgesc... și mă încântă cu jocurile de culori și mă dezmiardă cu raze blânde și pline de afecțiune. E probabil tot ceea ce-mi doresc acum, mai mult decât o persoană care să stea lângă mine, am nevoie de afecțiunea naturii pentru moment.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu