n-am...

N-am... Pentru că nu știu să dau timp oamenilor să fie, să ajungă, să mi se prindă pe sub piele și să mă încânte. Încerc să-i citesc, simplificând totul la o idee și nu există garanție în afara mea, că ar fi pertinentă sau zidită pe cărămizi reale. Și știu că nu e bine și că n-am, dar sunt atâtea lucruri pe lume care par să merite de la prima privire, încât timpul nu mi se mai supune pentru celelalte… Și nu, nu-mi place disponibilitatea totală, previzibilul… Pentru că fărâma de mister trebuie să fie ingredient în toate poveștile frumoase ca să aibă farmec. Nu-mi place să deschid o carte și să-i văd toate literele, să le citesc egal și plat, liniar, comun. Și totuși citesc oameni… Pentru că n-am… Le construiesc foldere și îi aranjez frumos pe categorii, deși sunt dezordonată în gândire. Îi iubesc mai mult sau mai puțin, pentru că am pretenția atotcunoașterii, deși știu că nu cunosc. Ilar… N-am… Și totuși vreau. Aștept. Nici nu știu ce. Poate e mai bine să nu știu, pentru că supriza se pliază perfect pe zâmbetul imaginației, chiar dacă, previzibil, basmul are întotdeauna happy end. Și vreau să am… Să citesc mai mult decât o copertă și să nu renunț. Pentru că roadele nu pot fi culese din neant. Îmi zicea mama că spun prea multe despre mine. Când eram copil, credeam că ce nu spun nu există. Și vorbeam mult, încercând să fiu pentru ceilalți. Vorbeam când eram întrebată și când nu, întrerupeam firul poveștilor pentru că simțeam că trebuie să adaug, existam prea mult… Și n-am. Copilăresc și cu inima ghemuită, acum nu spun pentru că vreau să exist într-un fel și să nu fiu pur și simplu. Și simt că sunt, fără să spun. Și vreau, dar n-am. Citesc și calculez, caut și revin, îmi amintesc și cred, dar n-am… răbdare...