speranța ...

Nimic nu-i mai minunat şi mai frumos decât momentul în care realizezi că speranța e încă acolo, în care o redescoperi într-un colțişor uitat chiar şi de vânt. În imaginea mea pare atât de perfectă şi de neschimbată, experiențele au trecut pe lângă ea nedemne de orice aluzie, iar eu am avut încredere în indiferența şi puterea ei. Câteodată mă întreb dacă nu cumva ea este mai puternică decât mine..
.
Construită din mii de particule sclipitoare, niciodată nu îşi pierde din culoare şi lumină, cu acelaşi aer viu plină de poftă să trăiască, îmi aleargă prin vene zburdând dimineața în ochii mei osteniți. 
Privind razele de pe mâinile mele am descoperit câteva urme sclipitoare, parcă un melc îşi greşise drumul, dar surprinsă am fost când mi-am dat seama că prin pori, defapt, nădejdea îşi făcuse un culcuş îndrăzneț, destul de îndrăzneț încât să mă convingă să nu o deranjez…

Acum se oglindeşte în ochii mei, se alintă în glasul meu, se bucură de zâmbetul ce-l provoacă aşa cum şi eu mă bucur de existența ei, iar împreună construim drumul pe care merg în fiecare zi, căci cu ajutorul ei totul pare mai simplu atunci când denivelările le simt pe propria mea piele..