Aiurea ...

Uneori viata te loveşte, atunci când te aştepţi mai puţin. Te face să te simţit pe o linie de plutire, şi parcă de-o dată te scapă din mâini. Uneori cred că în lumea asta nu prea am loc, uneori cred că fericirea mea sunt doar lacrimile. Aş pleca undeva, fără ca nimeni să mă vadă. Aş pleca cutreierând lumea în lung şi-n lat, dar nu se poate, şi stau aici şi îndur incertitudinea ce mi-o oferă viaţa. Se învâlmăşesc în mine senzaţia de cădere în gol, bucuria zborului şi teama de prăbuşire. Vreau să închid ochii, să mă ascund în umbrele pleoapelor şi să visez frumos. Dar mai există vise frumoase? Sau poate, nu mai ştiu eu să visez, aşa cum numai ştiu să fac multe, uneori am impresia că nici de respirat nu mai ştiu, şi o fac artificial.
Am o stare aiurea, îmi este şi greu să o descriu, literele se încăpăţâneaza să nu alunece în cuvinte pentru a crea o explicaţie logica stării mele. Literele mele nu se mai vor cuvinte, gânduri, doruri...nimic.
Voi sta să amestec litere, găsind întrebări şi răspunsuri, iar undeva în mine ştiu că mă voi regăsi aşa cum eram o data. Voi sta să visez la veşnicia clipei când totul va fi cum îmi doresc. Poate mâine va fi mai bine ...