Am o cutiuță într-un colț al sufletului. Și acolo zace multă durere. Am strâns în ea disperare, sânge de pe răni neînchise încă, tristețe, coșmaruri, nopți întregi fără somn, epuizare psihică. Eram o legumă atunci, o umbră, un om care nu mai trăia nici măcar pentru el însuși. Nici nu aveți idee ce se întâmpla cu mine atunci, prin ce chinuri treceam.am vrut să îmi iau viața, dar m-am oprit la timp... Am fost slabă, dezamăgită, luată în bătaie de joc poate, umilită...sau toate astea la un loc. Sunt din fire extrem de sensibilă, foarte emotivă și urăsc asta cel mai mult la mine. Pentru că dacă nu eram așa, puteam închide ochii atâtor lucruri în care nu m-am putut acomoda, atâtor oameni care pur și simplu și-au bătut joc de mine.
În loc să stau și să mă integrez, am fugit și am lăsat totul. Doar pentru că sunt altfel. Iar toate astea s-au strâns în mine. Și-mi mai doboară încă moral. Sunt clipe în care simt că cedez pur și simplu, că nu am putere să redeschid acea cutiuță. Însă acum sunt obligată să o fac și deja apăsarea asta îmi ia suflarea. Ochii îmi sunt numai în lacrimi, chiar dacă nu observă și nu știe nimeni asta.Doar sufletul meu.
În el îmi caut puterea, dar încerc să nu mă ascund de puterea care ar trebui să fie în mine. Însă nu am curaj să o caut.Și plâng. Și iar plâng. Și nu mă pot ajuta. Îmi este teamă să nu cad. Cuvintele nu îmi sunt de ajuns și nici de folos pentru a putea spune ce mi se întâmplă de fapt.
Și cu atât mai mult nu pot fi înțeleasă. Aș vrea doar să nu mai plâng și să fiu puternică, dar nu știu dacă pot, pentru că de câte ori deschid cutiuța aia, în mine se strânge tot răul ăla care mă torturează. Și vreau să se termine odată, deși știu că numai eu îi pot pune capăt! :( Există în mine încă probleme nerezolvate cu mine însămi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu