Ţi-am zărit azi chipul...Te-am privit îndelung ... îmi eşti atât de drag încât mereu rămân fără cuvinte în faţa ta. Simt că sunt om, simt că trăiesc şi încep să resimt acei fluturi din stomac ce îi simţeam prin clasa a noua. E uimitor că totuşi pot să vorbesc, dar ştiu…mă balbai! ... Am trecut de multe ori unul pe langă altul, mereu ne-am privit şi ne-am zâmbit. Ştiu, sună foarte pueril, dar parcă suntem doi copii…doi copii mai mari! Nu aştept nimic de la tine. E o piesă de teatru, încă doar o piesă de teatru în care momentan doar eu sunt actor şi tu faci figuraţie. Nu m-am gândit ce fac mâine şi nici nu vreau. Nu m-am gândit dacă mâine te voi reîntâlni şi tu îmi vei spune ceva ce voi face sau ce îţi voi spune. Mai mult ca sigur că mă voi fâstaci şi o să îmi caut cuvintele…dar totuşi azi sunt bucuroasă că ţi-am văzut chipul, că ţi-am atins privirea... că ţi-am auzit vocea ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu