Mulţi consideră că într-adevăr mă cunosc. Amici, rude, colegi, vechi cunoştinţe. Sunt oameni în preajma cărora stau şi peste 6 ore / zi.Pentru mulţi par fata tăcută, timidă. Pentru alţii nebuna veşnic veselă. Unii mă găsesc extrem de feminină, unii mult prea băieţoasă. Unii ma etichetează prea devreme şi pe nedrept, unii nici în ziua de azi nu şi-au făcut o părere concretă despre mine.Cine sunt eu? Nu există nimeni care să deţină în intregime răspunsul la această întrebare. Probabil nici măcar eu. Puţini sunt cei care ajung să mă cunoască într-o oarecare măsură.
Uneori, în viaţa mea (colorată în cele mai bizare nuanţe, clădită pe cele mai denivelate petice ale existenţei, gata oricând să se dărâme) pătrunde căte un om care mă determină să cred că merită, că-mi poate fi prieten, că mă poate cunoaşte. Printre miile de buruieni răsare timid, un boboc mic, alb-azuriu: speranţa. Apoi unul şi mai mic, în tonuri calde: încrederea. Uşor, aceştia încep să crească, să se deschidă, deşi vremea nu le prea prieşte. Dar de cele mai multe ori se ofliesc înainte să înflorească. Din cauza vreunei furtuni cumplite, sau a unei secete neanunţate. Iubirea ce a reuşit să ia naştere din cele două flori se transformă în durere şi grădina sufletului meu rămâne întunecată, plină de buruieni şi bălării şi-atât, iar pământul uscat, la fel ca obrajii mei, căci şi lacrimile mi-au secat.
N-am fost niciodată copilul care să creadă că viaţa-i roz şi că umblă câinii cu covrigi în coadă. Dar cruzimea, egoismul, prostia, nepăsarea ce, îneacă lumea, întrece orice limită a ceea ce credeam.
...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu