Viaţa, ciudată conjuctură. Ieri am plans, azi iubesc, mâine zâmbesc. Iar într-o zi, mor. Toate, într-un pachet atractiv de cuvinte şi fapte. Finalul este singurul lucru cert al unei vieţi trăite. În rest, e o continuă căutare, disperare, încercare. În tot demersul viu, cel mai trist şi dureros aspect este… singurătatea. Nimic nu are sens, culoare sau miros fară cineva care sî te înţeleagă, să te asculte, să îţi confirme existenţa. Cunoşti oameni, unii rămân lângă tine, alţii rămân doar accesorii păstrate în cutii. Cândva, nu demult, aveam o cutie fermecată. În ea ţineam toate amintirile frumoase. Uitasem că timpul e crud, şi are dreptul să le şteargă. Păstrez încă câteva, sunt verzi, sunt minunate. Dar ele nu îşi găsesc locul în prezentul de “azi”. Uneori visez lucruri frumoase, care imi spun ceva. Dar de cele mai multe ori rămân şterse, umbre ciudate ale lucrurilor care au fost, ale oamenilor care s-au plimbat prin viaţa mea. Nu regret trecutul, fiecare gest şi gând m-a învăţat ceva. Sunt aici, pentru că am fost cândva, acolo... dar stau şi mă gândesc… de ce sunt unele clipe pe care le uiţi, si altele…pe care, oricât ai vrea, nu le poţi uita.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu