She wants. She makes. She is.

M-am privit multă vreme prin ceilalți. Fie prieteni, fie cel de lângă mine, fie banii din portofel, fie cartea din geantă sau gusturile în materie de filme. M-am privit mereu din laterale, din alte perspective, din oglinzile altora. M-am redus la a fi apreciată de alții și am căutat mereu să mă explic. Să fiu corectă, rezonabilă, tolerantă, normală. Să nu rănesc, să nu destabilizez, să nu acuz, să nu judec. Să fiu în raza vizuală, sprijin fidel, să răspund la telefon oricând, să fac cumva să fie bine pentru toată lumea. De multe ori am preferat să le caut scuze celor din jur și să le accept afirmațiile de genul, ”așa sunt eu, dacă nu-ți convine, pleacă”. Dar eu la capitolul plecat, am stat prost. Am părăsit de puține ori în urlete și depresii. Că pe mine natura m-a făcut să stau, să accept și să sper la mai bine. Să tânjesc, să asigur, să ofer iubire și ajutor moral… că se vor întoarce toate. Dar la ce bun că se întorc? Când eu mă aflu în altă ipostază a vieții? Când oricum nu mă mai ajută, poate doar îmi ung orgoliul cu miere, dar la ce bun? La ce bun că o să primesc eu vreo mulţumire de la unii care cândva mi-au ars-o peste freză? N-am chef să dau eu lecții de viață. Dar pot să cer, să-mi asum și să aleg. Pot să fiu liberă și pot să fiu conștientă de sinele meu. Pentru că viața m-a învățat că nu am nevoie să fiu ridicată în slăvi de ceilalți dacă eu, în ochii mei, sunt mulţumită cu mine. Sunt un om fidel. Al dracului de fidel atât în iubire, cât și în prietenie. Dar să fie pe bune, din aia clasică. Din aia despre care au făcut unii mai deștepți filme. Din aia care te face să te cutremuri când citești despre ea. Altfel, drame ieftine, amestecat direcții aiurea, căutări absurde și descărcări de personalitate neformată nu mai accept. De ce? Pentru că nu mai vreau. Pentru că nu mă obligă nimeni. Pentru că asta nu mă face un om mai rău. Sau mai bun. Sau mai prost. Sau mai slab. Pentru că pur și simplu am ajuns în punctul ăla în viață în care îmi sunt autosuficientă cu cei pe care îi am în jurul meu, și-n care sunt destul de matură să trântesc uși în nas, fără să mă mai smiorcăi apoi. Sunt sigură că există persoane care mă iubesc și mă iau pentru cine sunt eu. Nu pentru ce pot să ofer, nu pentru nevoile pe care le pot satisface (fizice, emoționale, morale). Deci nu poți să dispari din viața mea fără nicio explicație, nu poți să mă iei și să mă dai deoparte, nu poți să mă lași să vin ca să mă respingi. Pentru că am niște principii bine înrădăcinate-n mine care nu-mi permit să mă las umilită. Și pentru că nu merit. Eu sunt acea tânără care poate iubi altfel. Cu totul. Fără ascunzișuri. Fără jocuri. Fără minciuni. Și care-și poate asuma asta până la capăt, în purul adevăr. Dar a nu fi uitat că-s și femeia care “poartă mereu un revolver la glezna stângă” și care e dispusă oricând să te pedepsească pentru nedreptate. Așa că mai bine zic să trăim în pace. Nu mă face să vreau să te rănesc. Și asta suntem toți și toate. Nu ne obligă nimeni să stăm. Și noi nu obligăm pe nimeni să rămână. Există întotdeauna un drum în spatele altei uși. Pune mâna pe clanță! Și asumă-ți odată cine ești!