Dezamăgire...

Nu îmi place ce sunt. Nu îmi place cum sunt. Nu îmi place cum mă comport. Nu îmi plac gândurile şi aspiraţiile mele. Nu îmi place cum arăt. Nu îmi place nimic. Urăsc că oamenii îmi evită prezenţa şi nu îmi pot face prieteni. Am senzaţia că sunt singură şi e doar vina mea că mă izolez... probabil. Am ştiut când greşesc... am vrut să greşesc.... dar nu îmi pot asuma consecinţele. Lumea asta devine un ştreang care mi s-a înfăşurat în jurul gâtului şi ameninţa să mă sufoce... am senzaţia că rămân fără aer. Sunt o dezamăgire...cea mai mare... şi doare că persoană căreia i-am trădat încrederea sunt chiar eu. Aş vrea să fug de problemă... dar unde naiba să fugi când problema e propria ta fiinţă? Am nevoie să inspir adânc. Trebuie să reuşesc să mă calmez. Ziua asta e oribilă, faptul că mi-am urmat toate impulsurile cretine a reuşit doar să îmi înrăutăţească lucrurile. Am nevoie de iertare. Dacă aş fi în locul lor m-aş cobsidera o jigodie. Poate sunt, dar am şi alte părţi. Încercaţi să le cunoaşteţi pe toate înainte să mă judecaţi, dar până la urmă cine sunt eu să dau sfaturi.. Am nevoie să dorm ani buni. Aş vrea să mă trezes doar când uitaţi. Doar când voi uita. Aş vrea să trăiesc atunci când trebuie.. Am nevoie de un Dumnezeu, dar ştiu că nu există. Orice aş face sau aş încerca să gandes pur şi simplu nu pot să mai cred. Am pus prea multe întrebări şi nu am primit nici un fel de răspuns. Am văzut mult prea multe nedreptăţi. Nu, nu mai cred în Dumnezeu.. şi cum aş putea regăsi ceva ce nu există?!