De mâine…

dar nu vreau mai să zic “De mâine…”, pentru că şi azi e “mâine-le” zilei de ieri. Şi totul se întâmplă acum. Vreau să muncesc până la ultima picătură de timp, să nu-mi dau motive pentru ca mai târziu să regret ceva ce aş fi putut face…
Nu vreau să mă mai las dusă de vânt, vreau să dansez cu vântul şi să-l inspir în plămânii mei fragili.
Ce vreau? Vreau să schimb ceva. Vreau să mă trezesc şi să fiu omul care vreau să fiu. Asta e lupta noastră cea mai grea…
Vreau să accept cu o doză de optimism lucrurile pe care nu le pot schimba şi să muncesc să schimb ce a mai rămas… Undeva, simt că s-au înălţat câteva coloane solide care îmi stau la bază şi mă susţin. Deşi în mod constant totul se schimbă, totul, absolut totul şi deşi deseori putem avea impresia că existenţa nu are sens, că putem înfăptui doar lucruri mărunte, asta se poate schimba. Putem face schimbări pe plan local şi putem influenţa doar o mână de oameni, puţin în comparaţie cu aspiraţiile noastre, însă totul se poate extinde fără ca măcar să ştim. Şi asta… ar demonstra că o floare chiar poate face primăvară. Lupta cu morile de vânt nu e în zadar şi eu vreau să testez această idee.

Vreau să îi fac să zâmbească pe cei care au avut mereu încredere în mine, chiar şi în momentele în care eu nu am avut.
Vreau să zbor, să dansez, să cânt, să alerg, să scriu, să învăţ, să risc, să mă joc, să iubesc…
Am deschis fereastra, pentru ca aerul nou să intre. Acum nu mai poate ieşi. Nu îi rămâne altceva de făcut decât să aştepte să muşc curajoasă din el, din… golul care totuşi există...