Există cuvinte ce rămân nerostite, cărora nu le găsesc locul când am ocazia să le spun, ca după aceea să nu le mai găsesc rostul. Cuvinte, gesturi... Am impresia că o să am timp să le spun, să le fac, că nu e momentul lor. Dar nu de fiecare dată timpul e de partea mea. De fapt, mai mereu, timpul e doar de partea lui.Sunt pusa în situația de a nu mai fi nevoie să rostesc sau să fac lucrurile pe care le-am amânat din convingerea sau speranța că voi avea timp pentru ele. Când conștientizez că nu voi mai avea ocazia să le dau viață, încep regretele și întrebările care încep cu „Cum ar fi fost dacă?” Nu voi știi niciodată. Poate ar fi fost mai bine, poate ar fi fost la fel sau chiar mai rău.
De ce le refuz cuvintelor și gesturilor dreptul la viață? Ele rămân doar în capul meu și revin din când în când, vrând cu tot dinadinsul să-și trăiască clipa amânată de mine . Ma cutremură nopțile apărând în vise, ma fac să îmi doresc să fac acum ceea ce n-am făcut atunci, gând pe care mi-l alungă rapid în momentul în care îmi dau seama cât ar fi de stupid să fac asta.
Nu prea am timp. De aceea poate nu ar trebui să amân să spun sau să fac ceea ce simt în momentul în care am ocazia să o fac. S-ar putea să nu mai apară o a doua. Deci, nu lăsa pe mâine ceea ce încă poți face azi. S-ar putea ca mâinele imaginat de tine să nu semene deloc cu mâinele real.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu