Plouă ...

Plouă. Atât de tare încât norii parcă ar plânge cu propriile noastre lacrimi. Eu alerg. Toţi cei din jurul meu sunt în căutarea unui loc care să-i ferească de picăturile reci. Eu nu! Ele îmi purifică sufletul. Pătrund prin crăpăturile făcute de ceilalţi în corpul meu, se preling pe ambalajul pe care-l avem toţi şi ajung la inimă, curăţând-o. Nu doresc să ajung într-un loc anume. Nu este prima dată când nu ştiu ce vreau, încotro mă îndrept. Vreau să epuizez toată energia pe care o am, să obosesc, să uit, să adorm.. Nu privesc înapoi. Şi dacă ar fi să privesc, ce-aş vedea? Aceleaşi figuri mohorâte, plictisite, împovărate de griji? Să mă opresc? Nici gând! Dac-aş face-o, te-aş caută cu privirea până mi-ar obosi ochii şi tot nu te-aş găsi.Mereu te-am căutat. Credeam că-mi eşti înger. N-a fost aşa. Alerg mai tare. Teama e cu doar un pas în urma mea.. Ochii celorlalţi mă urmăresc. Sunt miraţi. Nu-mi pasă! . Plouă mai tare. Acum ştiu unde vreau să ajung. Deşi n-am avut niciodată sentimentul acesta, vreau să fiu acasă. Cu el.