Lecția iubirii

Poate că nu mă număr printre sufletele cu multa experienta de viață, am greșit ca toți oamenii, deși nu am experimentat nici plăcerea excesului și nici amărăciunea lipsurilor. Mă străduiesc în schimb să învăț zilnic din tot ce mi se întâmplă, astfel încât să trăiesc intens chiar și întâmplările aparent banale. Zâmbesc când trec pe stradă pe lângă un copil, privesc cu admirație tinerii îmbrăcați foarte artistic și mă uit cu drag la bătrâneii care încă se țin de mână pe stradă… Însă pe lângă bucuria de a experimenta aceste trăiri își face loc inevitabil și mizeria acestei lumi, precum și fețele suferinde pe care le observ de asemenea zilnic prin oraș. Atunci îmi amintesc că fără întuneric n-ar exista lumină și că nu pot să fug de ceea ce mă doare. Pentru că a mă opune realității înseamnă a mă nega pe mine însămi, vorba Oanei Pellea „E normal să te doară tot, să te bucure tot”. Așa am învățat lecția iubirii, am înțeles că fără iubire nu poți curăța mizeria din jurul tău, îți poți închide cel mult inima și să devii pasiv, dar asta e ca și cum ai acoperi gunoiul cu un covor și să pretinzi că acesta nu există. Nu putem evolua în viață atâta timp cât călcăm pe propriile noastre deșeuri, nu ne putem aștepta la sinceritate de la alții atât timp cât ne mințim pe noi înșine. Fără iubire, lumea se împarte în alb și negru, iar absurditatea ei devine insuportabilă. Fără iubire, frica prinde rădăcini și preia controlul asupra vieții tale. Lecția iubirii m-a învățat că a privi oamenii cu ochii inimii, a le vorbi cu vocea inimii și a le zâmbi cu inima, cu tot ceea ce ești înseamnă a aprinde o luminiță în întunericul acestei lumi în care mizeria și ignoranța par să prindă tot mai multă putere. Aprinde și tu o luminiță, căci nu poți ști niciodată câte alte lumini se vor mai aprinde după tine pentru a risipi întunericul.