Azi mi-au spus 3 persoane că trăiesc "în lumea mea". Și mi-am amintit de vorba aceea: când cineva iți spune că ești beat să nu îl crezi, când două persoane iți spun, nu știi ce să crezi și când iți spun trei te duci să te culci...
Într-un fel le dau dreptate. Trăiesc în lumea mea pentru că nu pot să accept "normalitatea". Am trecut printr-o experiență traumatizantă în copilărie...
Nu poți pretinde ca ești normal când e clar că nu ești. Sau poți? Nu știu, nu am de unde să știu, nu am încercat niciodata. Mereu mi-am facut propriile reguli, am trăit dupa un cod nescris numai și numai pentru a evita să nu par idioată (în viziunea mea). E umpic ciudat - dacă mă gândesc mai bine.
În gânduri sunt mereu foarte organizată, dezordine e doar în viața mea.
"Lumea mea" are pereții de sticlă. Eu vad perfect în exterior dar nimeni nu poate vedea dincolo de aparențe. Nu am întâlnit niciodată pe cineva care să poată să pătrundă în sufletul meu mai mult decât vreau eu să îl las. Judecata mi-e limpede ca gheața. Zâmbetul rece și lacrimile dulci.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu