Privesc afară, e linişte şi alb. Unii fulgi coboară vijelioşi, alţii mai rămân să danseze, alţii au îmbrăţişat deja tăcerea ierbii ce încă nu s-a născut. Mă gândesc la ritm, la viaţă şi la moarte, la zăpadă şi la soare. Totul în jurul meu are o frumuseţe, o linişte, o armonie de la sine înţeleasă. Mă bucur când pot să intru în acord cu aceste ritmuri ale naturii, să ascult liniştea plină de viaţă a zăpezii, a pădurii, a cerului.
Acum e timpul naturii pentru zăpadă, pentru alb. Ce firesc este totul! Şi ce importantă este relaxarea mea, ca să pot vedea zăpada, albul, ca să pot auzi liniştea. Simt aproape fizic cum mintea mea s-a destins, cum emoţiile vijelioase au plecat (cel puţin pentru aceste clipe). Mă simt relaxată, topită, contopită cu liniştea din jurul meu. Mă cufund în pacea adâncă a zăpezii, a cerului, a inimii mele.
Uneori mi-e teamă că nu mă voi mai putea întoarce aici, la această linişte, după ce voi reveni lângă oameni şi la ceea ce am de făcut în viaţa de zi cu zi. Însă până acum am reuşit mereu să mă întorc, aşa cum o barcă plecată pe marea agitată găseşte mereu farul ce îi arată drumul spre port. E ceva mai presus de mintea mea, de personalitatea mea, ceva care mă cheamă şi mă readuce înapoi "Acasă".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu